Părintele Ioan (I)

Nu este o schemă romantică faptul că prima noastră întâlnire s-a petrecut într-un compartiment de tren. Un tren fără prea multe ferestre, fără căldură și fără lumină. Un tren banal de navetiști, cu care fusesem forțat să ajung până la Ploiești, de unde urma să prind o altă legătură, ceva mai civilizată speram, spre București.
Fusesem într-un sat uitat de lume, să vizitez o bătrână scumpă sufletului meu, căreia îi duceam din când în când medicamente și unele nimicuri, mici bucurii atât de necesare, mai ales pentru o persoană singură. Ca de obicei, mașina mea era stricată și tot ca de obicei, nu călătoream decât însoțit de câinele meu, Ursu, un ciobănesc mioritic în vârstă de patru ani, de o inteligență ieșită din comun, care părea să îi agaseze pe călătorii de pe culoar mult mai mult decât decrepitudinea trenului. Sigur că mi-am căutat cel mai retras loc posibil și m-am instalat încercând să fac abstracție de mizeria generală.
Am rămas foarte surprins când a intrat în compartiment și cu o față jovială de haiduc răspopit, m-a întrebat dacă e liber. Am dat afirmativ din cap privindu-l cu intensă curiozitate pe acest om în veșminte de călugăr, ieșit parcă din filele unui roman de epocă. Părea să aibă în jur de cincizeci de ani, sau poate mai mult. Era extrem de bine clădit. Aproape un uriaș. De aceea nu m-am mirat prea mult când de sub sutană a scos cât se poate de firesc o sticlă cu țuică de prună. M-a cinstit degajat, cu gesturi largi din toată inima. Ceea ce m-a mirat a fost că Ursu, de obicei foarte circumspect cu străinii, a început să dea din coadă și să ciulească atent urechile, în semn că sosirea acestui străin îi făcea o reală plăcere.
În prima parte a drumului nu se arătase prea vorbăreț, mulțumindu-se să privească țintă pe fereastra murdară linia anostă și monotonă a câmpiei. De-abia după lăsarea întunericului a început să-și mai dezlege limba. Simțeam totuși ochii aceia de un puternic magnetism, ca doi tăciuni aprinși în întuneric. Nu am să încerc să susțin că în mod obligatoriu, dacă sunt scriitor, mă pricep foarte bine la oameni. Mi s-a mai întâmplat să dau greș, să devin victima propriei mele naivități. Cu toate acestea, călugărul părea să fie om bun și oricum aveam încredere oarbă în discernământul lui Ursu al meu, dar ceea ce era mai ciudat, încă de la început avusesem senzația că sub acea înfățișare se ascundea un om cu totul deosebit. Țuica mă încălzise și pe mine, așa că am început cu obișnuita mea curiozitate să-l iscodesc. N-am reușit să aflu decât că venea de la un schit din munte, să se stabilească la mânăstirea Cernica și să-l petreacă pe ultimul drum pe un popă, prieten de-al lui, de la biserica domnească. Am continuat apoi drumul împreună și după ce am schimbat trenul la Ploiești, dar am terminat țuica în tăcere, fiindcă era și aglomerație mare. La despărțire i-am dat așa, dintr-un impuls, adresa și numărul meu de telefon.
Deși îmi lăsase o impresie puternică, cu timpul l-am uitat, pradă vieții cotidiene, apăsat de oribila toamnă umedă și cenușie, obosit și deprimat de ritmul lent cu care îmi continuam romanul. Lucram la el de aproape doi ani și aveam momente când îl uram ca pe o ființă. Mă luptam să regăsesc firele pierdute. Uneori îmi era frică să nu-mi fi secat inspirația pentru totdeauna, alteori nu reușeam să găsesc forța să exprim imagini care se succedau ca o frescă, fulgerător, în mintea mea chinuită. Eram înspăimântat să nu le pierd și trăiam cu teama permanentă că nu le voi putea imortaliza pe hârtie. Forța fizică părea să fie în veșnic contratimp cu puterea spiritului. Aveam zile când priveam în gol stupefiat, ore în șir. După cafeaua de dimineață, pentru scurt timp mă simțeam viguros, în stare să scriu zeci, chiar sute de pagini și totuși spiritul meu părea să se fi aneantizat, pentru că în acele zile înspăimântătoare nu reușeam să scriu nici măcar un singur cuvânt. Într-una din aceste zile prelungite de gol terifiant, în care puteam să stau la nesfârșit cu privirea fixă și cu chipul lipsit de expresie, mă găsise telefonul lui.
– Vă amintiți de mine? Personalul de Ploiești. Țuica de prună.
– Cum să nu! I-am răspuns mirat.
– Trebuie neapărat să vă văd. Avem ceva de vorbit.
Frazele lui scurte și ciudate trădau stinghereala, pe care o simțea în fața telefonului. Am fost de acord să ne întâlnim. Nu departe de strada mea, era o cârciumioară ascunsă în spatele unei vegetații abundente, rar întâlnită de obicei în centru, ceea ce îi dădea un aer exotic și oarecum misterios. Am stabilit să ne vedem acolo, spre sfârșitul săptămânii și i-am explicat amănunțit adresa. Nu-mi puteam imagina ce avea de vorbit cu mine, dar amintindu-mi chipul lui jovial și atmosfera destinsă din tren, m-am gândit că pur și simplu se simțea singur și avea nevoie de un partener de pahar.
Restul săptămânii până la ziua fixată pentru întâlnirea noastră s-a scurs anost pentru mine. În afară de plimbările prin zloată cu Ursu, care avea nevoie de multă mișcare, de obsesivele mele amintiri cam lugubre și de acuta lipsă de inspirație, nimic senzațional nu-mi tulburase existența. Când a sosit ziua întâlnirii, am început să mă simt mai vioi. Era ceva nou, neașteptat, care oricum avea să-mi alunge într-un fel sau altul plictiseala, fie și numai pentru câteva pahare de tărie. Simțeam deja acea bucurie ascunsă a studiului firii umane. Cât de egoist pot fi uneori. Observ, analizez, disec necruțător ”subiectul”, pregătindu-l poate pentru o singură trăsătură a vreunui personaj. De câte ori realitatea nu mi-a oferit ceea ce nici cea mai debordantă imaginație nu poate produce.
N-a întârziat prea mult. L-am văzut venind spre mine, uriaș și atletic în sutana lui neagră, care părea atât de puțin potrivită pentru el, încercând fără prea mult succes, să ocolească bălțile. Am intrat. Era cam stingher la început, dar văzând că e un loc retras, fără prea multă lume și că sunt un client obișnuit al locului, s-a mai destins. Am comandat votcă pentru că simțeam nevoia să-mi alung senzația de umezeală insidioasă, stăruitoare. Înăuntru era cald și o lumină plăcută cu nuanțe oranj ne învăluia izolându-ne de întunecimea acelei zile mohorâte de toamnă.
– Cum e la Cernica, părinte, te-ai obișnuit ?
– Și da și nu. Eu nu prea pot sta mult într-un loc.
L-am privit atent. Mult mai atent decât în tren. Nu părea să aibă totuși mai mult de cincizeci de ani. Ochii de un albastru intens te săgetau cu claritate. Puteai citi în ei voință de fier, inteligență vie, dar și limpezimea unui soi de inocență. Omul acesta ciudat, monumental, avea momente când te privea ca un copil, care descoperă pentru prima oară minunile lumii. Dar așa cum la munte vremea e capricioasă și repede schimbătoare, avea din când în când în priviri și strălucirea unei lame de oțel, numai așa, cât un fulger spintecând cerul, aproape neobservat.
– Știți, m-am hotărât să vă vorbesc fiindcă mi-ați spus atunci în tren, că sunteți scriitor și mi-am zis că am și eu cu cine vorbi, ca să mă fac înțeles. Eu nu am pe nimeni. Am copilărit la mânăstirea Cotmeana. Copil găsit. De mic, îi ajutam pe călugări la tot felul de munci, pentru un blid de mâncare. Era un stareț bătrân, care ținea mult la mine și mai era un schimnic, cuviosul Anania. De la acela am învățat să scriu și să citesc. Pe urmă am trăit pe la  Cozia un timp și apoi pe la Comanca. Pe unde umblam îngrijeam de muzeul mânăstirilor. Mă deprinsesem să buchisesc tot felul de evanghelii și ceasloave vechi. Obișnuindu-se cu ciudățeniile mele și cu patima pentru citit, călugării mă lăsau în voia mea, mai iertându-mă de feluritele canoane.
Ascultându-l mi-am dat seama de unde i se trăgea felul acela oarecum arhaic de exprimare. Învățătura o luase în primul rând din cărți bisericești. A continuat cu vocea lui plină, o voce de actor:
– Viața mea se desfășura așa după cum a rânduit-o bunul Dumnezeu, nici prea bună, nici prea rea, cu bucuriile și supărările mele, cu păcatele mele, cu tot. Ce nu-mi iertau sfinții călugări și de ce nu stăteam foarte mult în câte o singură mânăstire, era că nu-mi plăcea să mă spovedesc și dacă chiar o făceam, nu-mi descărcam sufletul cu totul, așa cum în tinerețea mea puteam s-o fac lesne și cu mare seninătate sub blânda ocrotire a părintelui Anania. El îmi fusese și tată, și mamă, și bunic, și învățător și duhovnic. Deși mă simțeam aproape de Dumnezeu, ei spuneau că păcatul orgoliului apasă greu asupra mea. Al orgoliului și al desfrânării. Am avut și eu câteva femei la viața mea, că doar nu sunt scopit. Și nu știu de ce, dar nu numai că nu mi-a părut rău, dar acei ani au fost poate cei mai fericiți din toți. Eu sunt un om simplu. Femeile pe care le-am avut au fost tinere și unele chiar frumoase. Ţărănci, gospodine, am avut și vreo două fete mari, de bună voia lor. Nu trebuia să le caut eu prea mult, că umblau ele după mine. În acei ani ai mei de patimă, călugării mai fățarnici își făceau cu repeziciune semnul crucii de câte ori treceau pe lângă mine. I-am părăsit un timp și am plecat pe la stâni. Cred că dacă soarta mea ar fi fost alta, mi-ar fi plăcut tare mult să fiu cioban. Bieții oameni mă primeau, mă omeneau. Mă luau drept un sfânt. Îi ajutam și eu cum puteam, cu câte o vorbă bună, sau muncind alături de ei. Să dormi vara sub cerul liber și să privești stelele din vârf de munte. Par așa de aproape. În nopțile de august îmi plăcea să le urmăresc căzând. Mă gândeam că și noi oamenii ne prăvălim închipuindu-ne că zburăm așa spre câte un vis, spre câte o iluzie. Adormeam spre ziuă, cu inima la Dumnezeu și nu mă simțeam păcătos, ci liniștit și curat.
Până într-o zi, acum câțiva ani, când de hramul sfântului Anton, vrerea lui Dumnezeu mi-a purtat pașii la schitul Iezer, un schit în munte, uitat de lume, ctitorit de Mircea Ciobanul. Și tocmai în pacea și farmecul acelui schit de călugărițe, mi-a fost dat să-mi pierd pentru totdeauna liniștea. De ce vă spun dumneavoastră toate acestea? N-aș ști prea bine să răspund. Poate că tot voința lui Dumnezeu ne-a făcut să ne întâlnim. Fiindcă nimica nu e doar din întâmplare. Ce să mai zic? Acolo, în locul acela atât de puțin umblat, am găsit o carte legată într-un fel de pergament scorojit, îngălbenit de vreme, aproape ars pe la colțuri și pe la muchii de trecerea timpului. Era scrisă toată de mână, cu vignete și înflorituri și cu câteva cadre pe alocuri. Avusese un titlu care se ștersese, din care nu se mai distingea decât cu greu litera ”S” într-o vignetă cu niște vrejuri și frunze de acantă ce mai păstraseră câțiva stropi de verde și auriu. Din ea lipseau pagini, iar scrisul era tare întortocheat, amestecat cu litere chirilice și împănat cu fraze în limba franceză, un scris mărunt, delicat. Am buchisit mult de tot la ea, până să-mi dau seama de conținut. Ei , după ce am descifrat-o, mi-am pierdut pentru totdeauna liniștea. Și asta nu e nimic. Ce a urmat pe urmă este încă și mai groaznic.
– Dar ce fel de carte era aceea ? O mai ai la dumneata? Dacă aș vedea-o, aș înțelege mai bine.
– Tare mai ești nerăbdător. Păi eu de ce mă aflu aici? Ca să-ți povestesc. Tocmai așa m-am și gândit. Să nu se piardă cu totul, că mare vinovat și întunecat am fost. Și cum îți spuneam, călugărițele mi-au dat cartea fără nicio împotrivire, le-am spus că o transcriu pe înțelesul tuturor și păcătosul de mine am vârât-o în traistă. Vreo doi ani am buchisit la ea. Oriunde mă aflam nu exista zi de la Dumnezeu să nu-mi fac de lucru la ea, fie și dacă citeam numai o pagină, două. Ei, până la urmă am terminat-o de citit. Am mai citit-o încă o dată și pe urmă încă o dată, de fiecare dată știind ce avea să urmeze, simțeam acelaşi fior ca  prima oară când o citisem și așa, ca un fel de sfârșeală. Mai întâi am crezut că e din cauza curiozității mele, a setei mele de cunoaștere. Pe urmă am început să mă gândesc la păcat, că adică și curiozitatea e un păcat mare.
Observasem cum tonul lui confidențial îl îndemnase în mod firesc să nu mi se mai adreseze cu ”dumneavoastră”, de fapt fiecare cuvânt al povestirii ne apropiase treptat și nu mă deranja acest lucru. Avusese dreptate când spusese că îi era greu să se spovedească. Din această cauză esența povestirii ieșea cu greu la iveală, ca un fruct savuros ascuns în duritatea cojii. Dar tot nu m-am putut opri să nu-l întreb:
– Ce vrei să spui? N-ai zis că e o carte? Cum adică? Ce curiozitate? Să nu o citești, sau ce? Dumneata, care spui că erai însetat de cunoaștere?
– Că tare neliniștit om mai ești! Nici eu nu sunt mai răbdător, dar dintre atâtea câte am învățat eu să-mi înfrânez în viața asta nemernică, să știi că cele mai cumplite sunt iuțeala și mânia. Dar oarecum păcatul nerăbdării îl înțeleg cel mai bine. Păi tocmai aici e secretul, că nu era o carte. Nu una obișnuită. Era așa, ca un fel de caiet de suflet.
– Adică un jurnal?
– I-o fi zicând cum i-o mai fi zicând. Era un caiet în care din timp în timp, nu chiar în fiecare zi, cineva își notează viața.
Am observat că se ferea să numească autorul jurnalului cu un fel de frică superstițioasă. O mare neliniște se simțea din toate mișcările lui, dar mai ales din privire. Părul lui negru și ușor ondulat părea că se zbârlise de parcă ar fi fost electrizat.
– Bine, părinte. Dumneata m-ai chemat aici. Eu nu te silesc să-mi spui nimic, i-am zis prefăcându-mă aproape neinteresat, cu toate că abia așteptam să văd ce avea să urmeze.
– N-ai înțeles, omule, că tocmai de aceea te-am chemat, ca să-ți spun ? Dar nu știu de ce ești atâta de grăbit. Mie nu-mi este prea ușor să povestesc despre asta. Fiindcă de când am devenit stăpânul acelei cărți, mi-am pierdut liniștea și nu mi-am mai regăsit-o vreodată. Am reușit să-mi dau eu seama că era cam pe la o mie opt sute și ceva. O fată tânără, de viță, din Moldova scrisese acolo gândurile și întâmplările vieții ei. Nu mi s-a părut prea curios că am găsit-o într-o mânăstire din Muntenia. Cine știe ce frate de-al meu, mi-am zis, o fi cutreierat țara în lung și-n lat, acum aproape două secole. Și am putut eu după îndelungi căutări, pe o filă dezlegată din coperți, deloc întreagă, să-i mai deslușesc numele. Un nume atât de frumos că mie mi se pare dumnezeiesc. Părintele Ioan pălise și tresărise deodată rostindu-l:
– Ruxandra Sturdza. Numele ei mai apare și în alte locuri din carte de câteva ori, dar e scris într-un chip cu mult mai ciudat, fie mai franțuzit, fie după moda slavonească ori nemțească, Rouxandra/Roxandra Stourdza. Şi fata asta de neam a umblat pe multe și de necrezut meleaguri, prin țările acestei lumi.
– Formidabil! Și unde e acuma cartea? Ai adus-o cu dumneata ?
– Nu.
– Nu o mai ai ?
– Asta este cu totul altă poveste. Nu înțelegi? De aceea am venit, ca să nu se piardă.
Începusem să mă dumiresc. Dintr-un motiv sau altul, părintele Ioan nu se mai afla în posesia ciudatului jurnal. Venise la mine cu credința nestrămutată că întâlnirea noastră din tren fusese rânduită de Dumnezeu și că eu urma să reconstitui paginile pierdute ale acelei cărți uimitoare. Se făcuse tare târziu. Patronul cârciumii dădea semne de nerăbdare. Ne-am despărțit în cele din urmă stabilind să ne vedem tot acolo, în fiecare vineri, la aceeași oră. Aveam să fiu introdus încetul cu încetul în tainele unui document de un farmec tulburător, dispărut pentru totdeauna în consistența lui materială, dar transmis prin miraculosul dar al povestirii, cu care, conștient sau nu, părintele Ioan fusese hărăzit din belșug. Poate că din toate căutările și peregrinările acestui suflet fără odihnă, nu rămânea decât menirea de a transmite o impalpabilă frântură de istorie și mister.
Odată întors în apartamentul meu, am rămas multă vreme sub impresia uimitoarei noastre întâlniri. Așa am aflat pentru prima oară de jurnalul Ruxandrei Sturdza și tot așa m-am hotărât să îndeplinesc rugămintea părintelui Ioan, încercând să redau acele pagini care m-au fermecat mai mult. Nu știu dacă jurnalul, sau chiar povestea părintelui Ioan însuși au exercitat cu mai multă forță asupra mea fascinația necunoscutului de lângă noi. Și așa, vineri după vineri, aveam să intru în toate ascunzișurile vieții acelei domnițe de la o mie opt sute și ceva. Ceea ce este și mai uimitor decât povestea ei, sau chiar a părintelui Ioan, este faptul că încă din prima seară, după introducerea, la un pahar de votcă, în miezul unei miraculoase existențe, de mult pierdută în negura vremii, în noaptea aceea sumbră de toamnă bacoviană, simțeam parcă energizându-mi spiritul și răscolindu-mi cotloane neștiute ale imaginației, umbra neștiută a femeii din alt veac.
Vineri după vineri, în interminabila toamnă, părintele Ioan avea să fie ”cerneala simpatică” revelatoare a acelor pagini dispărute. Cu o memorie uluitoare și o sensibilitate ieșită din comun, el reținuse pagini întregi, cuvânt cu cuvânt. Uriașul vulnerabil reușise să se transpună cu totul în sufletul Ruxandrei Sturdza. Era acolo, în el, plină de poezie, cu gândurile și visurile, cu frământările și speranțele ei, primind loviturile neașteptate și darurile sorții, încovoindu-se pentru a se ridica din nou, sfâșiat pentru a renaște, un suflet de femeie fragilă și puternică în acelaşi timp, așa cum trebuia să fi fost pentru a supraviețui într-un veac plin de prefaceri violente, sau poate în oricare segment de timp al scurtei noastre treceri.

(Continuarea poate fi citită AICI.)

__________________

(”Părintele Ioan”, Daniela Albu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001,
ISBN 973-35-1143-9)

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ