Părintele Ioan (II)

(Prima parte poate fi citită AICI.)

După ce a dat prima zăpadă, l-am invitat pe părintele Ioan de câteva ori la mine acasă. Cârciuma nu mi se mai părea așa de confortabilă. Apoi a venit Crăciunul. L-am invitat să-l petrecem împreună. În seara de Ajun am ajuns la ultima filă a jurnalului. M-a impresionat rugăciunea lui simplă dinaintea cinei, căreia încercasem din tot sufletul să îi dau un aspect sărbătoresc. Sigur că în tot acest timp nu am vorbit numai despre jurnal. I-am povestit și eu frânturi din viața mea, i-am dat să citească din scrierile mele, i-am vorbit despre romanul la care lucram, despre frământările, angoasele, dezamăgirile mele, despre cum fusesem părăsit de femeia iubită, care nu mai suportase prelungitele mele singurătăți, timpul mult prea scump pe care i-l răpeam, de câte ori mă așezam la biroul meu, îngrozitoarele clipe când simțea că nu are alături decât un monstru de egoism complet surd și orb, despre anosta mea existență și chiar despre prietenia lui Ursu, cea mai dezinteresată ființă din viața mea.
Nu eram pregătit să aud, în seara aceea de Ajun, tulburătoarea confesiune a părintelui Ioan, marele final. Crezusem că aflasem totul odată cu ultima filă a jurnalului, dar nu era așa. Sunt însă înclinat să ascult de îndemnul la răbdare al părintelui Ioan. S-a dovedit a fi eficient și m-a ajutat mult de atunci. Deci toate la timpul lor. Pentru mai multă claritate nu voi mai descrie întâlnirile noastre de fiecare vineri. Voi încerca să redau parte din jurnal, așa cum mi-a fost el povestit și așa cum l-am înțeles, fără să intervin cu nimic, decât poate cu tăcerea magică a imaginației, cu puterea visului și a închipuirii de a vedea cât mai departe în timp.

”Jurnalul Ruxandrei Sturdza”

(Notă: Prima filă desfăcută, găsită pe la mijlocul cărții, ruptă și cu scrisul șters, a fost reconstituită mai târziu de părintele Ioan, (la a doua lui lectură) și identificată drept pagină de început. Aceasta avea sus în mijloc zugrăvită cu măiestrie în roșu și auriu, stema Moldovei, capul de bour cu o stea de aur între coarne, doi lei tenanți, iar deasupra încrucișate, semnele puterii, sabia și buzduganul.)

”Aici, în livezile de la conac, cu sufletul mohorât, m-am hotărât să scriu aceste pagini, ca să-mi treacă de urât și să-mi petrec timpul într-un fel, în vara aceasta timpurie a lui florar. Încă de la nașterea mea am fost sortită nenorocului. În luna lui cuptor din anul domnului 1804, am apărut și eu pe lume, curmând fără voia mea firul vieții mamei mele, pe numele ei Voichița Sturdza, doamnă a boierului Petrache Sturdza, care s-a sfârșit în chinuri groaznice la numai șapte zile de la nașterea mea, după cum s-a scris și pe piatra ei de mormânt. Mi-au zis Ruxandra, după voia mamei, precum o chemase și pe buna mea. Tatăl meu nici nu voise să se mai uite la mine. Am crescut un timp cu frică de el, sub îndrumarea mătușii mele, răbdătoarea jupâneasă Theodora, sora dânsului. Eu îi spun Dora. La nașterea mea era o văduvă puternică și ambițioasă, de vreo patruzeci de ani. Acuma e mai blândă, dar și mai răbdătoare și mai înțeleaptă poate. Ea m-a crescut. Cred că o iubesc așa cum poți iubi pe cineva, care ți-e mamă de suflet. De câte ori înfloresc zarzării îmi aduc aminte de fratele meu Mihnea. Mă legăna pe genunchi, îmi cânta, mă ridica și mă arunca în sus până la coroanele zarzărilor și mi se părea chiar mai sus, mă prindea înapoi cu brațele lui puternice și pe urmă mă arunca din nou. Atunci eram fericită. Simțeam dragostea din sufletul lui curat ca florile zarzărului. Mă încălzeam și eu biată gâză în lumina iubirii de frate. Îmi era cel mai apropiat și totuși nu l-am cunoscut nici pe el bine. Aveam numai șase ani, când ne-a venit vestea morții lui. O încăierare cu bandiți, care atacau la drumul mare, fără frică de Dumnezeu și, cum el era tare aprig, nu a vrut să se lase prădat fără luptă. Se vorbea că acești briganzi, bande de dezertori și netrebnici, începuseră să atace chiar și mânăstirile și făceau prăpăd în toată țara. De atunci tatăl meu s-a închis și mai mult în el. Mă simțeam vinovată că trăiesc, încă de pe când eram mică de tot și începusem să mai pricep câte ceva. Dora era singura de care tata avea frică. De multe ori țipa la el ”copila nu e vinovată, o să se depărteze de tine și când o să te mustre cugetul, o să fie prea târziu”. Poate că Dora avea dreptate, poate că nu. Acuma îl înțeleg și nu mai îmi e frică de dânsul. Am fost un copil foarte tăcut și am început să vorbesc destul de târziu. Tatăl meu era un om umblat prin lume. A avut grijă să deprind de mică multă învățătură și pe măsură ce am mai crescut, mă lua cu el prin călătoriile lui. Încerca să se apropie de mine și să șteargă trecutul. Am învățat scrisul și zugrăvitul meșteșugit, dar și țesutul de la maici, cu toate că cel mai mult îmi plăceau lăuta și danțul. Prindeam repede graiurile străine printre care cel franțuzesc, grecesc, turcesc și leșesc. Cel mai frumos a fost când acum doi ani, m-a luat cu dânsul pe corabie într-o călătorie împreună cu alți trimeși moldavi la Înalta Poartă. Erau împreună cu noi acolo George Cuza, Iordache Rășcan, Ioan Tăutu, Costache Cerkez, și un unchi al meu de departe, ispravnicul Ioan Sturdza, care a făcut foarte bună impresie acolo și nici nu știam noi atunci că va fi vodă și cu ce vâlvă urma să-l primească la Iași o mare de oameni, în toamna anului 1822. Dar nu prea cunoștea el graiuri străine, decât puțin grecește și mereu mă ruga să-i tălmăcesc. De atunci ne-am împrietenit noi și-mi plăcea de el, că e așa de vesel, cu toate că e și cam bețiv. Avea tare multă încredere în mine și mă simțeam mândră de asta. Eu nu am fost însă cu trimeșii pe nicăieri, ci fie mă preumblam însoțită de mulți oșteni, fie rămâneam pe punte cu soața lui Tăutu și nepoata lui Cerkez. Și așa pre urmă l-a făcut și pe tata mare vistiernic și pre multe alte neamuri de-ale noastre le-a blagoslovit cu mare mărire, care mai rămăseseră și care nu se pribegiseră de mult pe la ruși, ca Scarlat Sturdza sau Alexandru Sturdza. Tata nu-l îndrăgea prea mult. Spunea în taină că vodă vine din ramura cea mai umilă a neamului nostru și că nu e instruit. Totuși îl slujea cu credință. Eu adeseori, fiind chemată la curte să-i tălmăcesc, prinzând el mare încredere în mine și temându-se de curtenii lingușitori, ca dracul de tămâie, încetul cu încetul am început să înțeleg mai bine mersul lumii și să aud cele mai viclene tertipuri și cele mai necrezute lucrări de intrigă și trădare.
Înrudirea familiei noastre cu vodă, bogățiile tatei și trecerea de care se bucura la curte mi-au atras mulți pețitori dar eu râdeam cu Dora de toți, fie că unul era pleșuv, altul scund din cale afară, sau altul peste măsură de gras, fie că la unul nu-mi plăcea vocea răgușită, tonul poruncitor sau încruntătura dintre sprâncene, ori la altul mersul bălăngănit. S-au perindat mulți, dar nici unul nu a fost pe placul inimii mele.
Viața noastră se scurgea tihnit, dar acum stăteam mai puțin pe la moșii și mai mult pe la curte, ori la casele de la Iași, unde și treburile tatei erau mai multe și mai grabnice. Acolo, cu toată strălucirea care îți lua ochii, nu mă simțeam în largul meu. Erau inimi haine, chipuri sulemenite și viclene. Femeile mai ales te cântăreau și te judecau din ochi într-o clipită. Am văzut priviri plecate cu mare prefăcătorie, pentru ca mai apoi să te săgeteze pe furiș, până în adâncurile ființei. Totul se vinde și se cumpără pe dată. Mai cu seamă sufletul. Nimic din ce se rostește nu e adevărat. Trebuie să cauți înțelesuri ascunse până și într-un surâs sau o ridicare din sprânceană. Bunăvoința nu înseamnă nimic, ba poate fi chiar un semn de cădere din faimă. Și ca un făcut, acolo mi-am pierdut și liniștea, când l-am văzut întâia oară, chiar în ziua când împlineam optusprezece ani. La un bal mare dat de vodă. Aveam straie noi de la Lipsca. Cu toate că tata nu se lepăda de giubeaua și ișlicul lui și nu dădea doi bani pe gătelile cele noi și deșarte, fiind el prea doborât de necazurile vieții și fără chef pentru lux și petreceri, voia ca eu să fiu în rând cu domnițele și jupânesele de la curte. Îmi aducea chiar și ”Journal des dames et de modes de Francfurth”. Și purtam eu în seara aceea o rochie înflorată alb-albastră, cu broderii aurite, cu talia înălțată sub sâni, cu gulerul de horbotă , șemizet de blonduri de Olanda, tot numai o spumă, cu mânecile lungi din care borangicul alb ieșea ca un vălurel din catifeaua albastră spre manșetele dantelate și ele. Părul meu, negru și inelat, mi-l lăsasem pe umeri, cu singura podoabă câteva panglici subțiri la culoarea rochiei, împletite meșteșugit printre șuvițe. De cum a intrat, încercam din răsputeri să mă uit în altă parte, dar ochii îmi fugeau fără voia mea spre el. Niciun bărbat nu-mi făcuse până atunci așa o puternică impresie. Când îl priveam, parcă totul se dăduse în lături și din întreaga sală nu mai izbuteam să zăresc decât o mare de ceață. Un fel de negură se așternuse peste toți ceilalți și auzeam muzica și vorbele ca prin vis, de la o mare depărtare. M-a poftit la danț și nu mi-a venit a crede. Mi-era frică să nu-l calc pe picior, dar de îndată ce am început să-i vorbesc pe limba lui, mi-a surâs copilărește și căldura din ochii aceia m-a amețit cu totul. Ochi de un albastru închis, așa cum văzusem eu apa Bosforului, într-o amiază strălucitoare de vară cu arșiță. Mi-a vorbit ceva despre o verișoară mai mare de a mea, pe care o chema tot Ruxandra și care era domnișoară de companie la curtea țarinei, dar care, spunea el, nu ar fi fost nici pe departe așa de frumoasă ca mine. Numai că soarta nu-mi surâdea nici acum, fiindcă omul acesta nu era altul decât prințul polon Adam Czartoryski, venit cu vremelnice și grabnice treburi la curte. După cum aveam să aflu mai târziu, își atrăsese faimă de înfumurat și se făcea plăcut mai degrabă printre femei. Dar ceea ce era mai cumplit, se șoptea despre el, încă de când apăruse la bal, că ar fi ibovnicul țarinei Elisabeth Alexeevna, despre care se spunea că e negrăit de frumoasă, Dar toate acestea, faptul că nu mai era la prima tinerețe și încă alte grozăvii neștiute, nu mă împiedicaseră să simt că mă topesc cu totul în brațele lui puternice. Nu mai știu cum mă trezisem luată pe sus și cum pluteam amândoi în sala mare, care în acea clipă era goală pentru mine. Fără lume, fără sunet, fără nicio lege sau opreliște. Eram ca pasărea cerului și nu mai vedeam altceva decât ochii și zâmbetul lui, nu mai simțeam decât strânsoarea cumplit de dulce în jurul mijlocului meu. Dar nici nu încetase bine danțul, că am fost chemați grabnic de oamenii lui vodă. Și pentru că prințul era tare mirat că sunt chemată și eu, s-a zăpăcit oarecum și din nebăgare de seamă a răsturnat un pocal cu vin rubiniu drept în poala rochiei mele noi. Și-a cerut iertăciune într-un fel cam morocănos, care îi trăda îngrijorarea pentru cu totul alte trebi, ceea ce m-a mâhnit peste măsură. Oricum, ne-am îndreptat spre o odaie de taină, unde ne aștepta vodă, cam mânios. Am fost rugată să tălmăcesc. Mi-aduc aminte că la început Czartoryski s-a împotrivit prezenței mele, dar vodă l-a liniștit spunându-i că e înconjurat numai de dușmani și că are încredere oarbă în mine. Apoi și-a arătat supărarea și îngrijorarea de a fi aflat că prințul nu era nici pe departe trimes oficial al țarului Alexandru al Rusiei și că îi înșelase încrederea. Că avea toată temerea să-l creadă venit cu gânduri necurate. Adam Czartoryski i-a dezvăluit lui vodă motivul particular al vizitei sale în Moldova, explicând că nu putea să arate de la început adevărul, de frica spionilor țarului, care mișunau peste tot. Mărturisea că, deși fusese prieten vechi cu Alexandru al II-lea, îndeplinind chiar pentru un timp funcția de ministru al afacerilor străine, se recunoștea dezamăgit și rănit în amorul propriu de politica alunecoasă și plină de înșelăciuni a țarului, încă înainte de a cădea în dizgrație pe la 1804, când se întorsese în Polonia, la castelul lui strămoșesc, (la aceste cuvinte m-am gândit eu că pe atuncea de abia veneam pe lume), și chiar după aceea când țarul îi arătase din nou înșelătoare prietenie. Acum, la un an de la moartea lui Napoleon Bonaparte, se convinsese că țarul nu-i dezvăluise decât fața văzută a lucrurilor, nemărturisindu-i nimic despre adevăratele tratative, care se purtaseră de-a lungul anilor. Czartoryski îi spuse unchiului meu că avea motive să creadă că țarul, sub masca marelui împăciuitor al popoarelor, uneltise cu împăratul Bonaparte un plan rușinos împotriva Poloniei. Marele ducat al Varșoviei nu fusese de ajuns. Nu se mai mulțumeau cu o Polonie a Franței. La 4 ianuarie 1810 până și numele de Polonia dispărea din actele publice. Din surse de mare încredere, deși la început refuzase să le dea ascultare, prințul Czartoryski aflase despre ambițiile de restaurare a Poloniei sub sceptrul Romanovilor. Dădu glas suferinței cumplite că regatul Poloniei nu va fi de fapt restabilit niciodată și că însuși cuvântul ”polonez” avea să dispară din istorie. Ceea ce nu-l împiedicase pe țarul Alexandru să promită formal reconstituirea regatului prin recăpătarea provinciilor poloneze pierdute, ba chiar și a Galiciei, atunci când avusese nevoie de sprijinul lui Czartoryski și nici să folosească Polonia drept momeală, pentru a-i determina pe prusaci să-i facă jocul. Nu se mai încrezuse în promisiunile țarului, nici chiar când acesta venise personal în Polonia, acum doi ani, pentru a liniști spiritele. Unchiul meu îi dădu răspunsuri ocolite, vorbindu-i despre credința datorată Înaltei Porți, despre pericolul în care s-ar pune țara intrând într-un complot, între două așa mari puteri ca Rusia și Turcia. Czartoryski îi spuse lui vodă că existau și feluri mai ascunse de a da sprijin și că dorise să-i câștige pentru început înțelegerea și prietenia. Îi mai pomenise ceva despre bancherii polonezi de la Brody. Apoi îi spuse că ar fi aflat că știe a vorbi grecește și vodă dădu aprobator din cap, în semn că așa este. Czartoryski îi șopti ceva ce nu am putut auzi și vodă îmi făcu semn să-i las singuri. Nu știu ce au mai vorbit după plecarea mea, deși muream de curiozitate să aflu.
Și cum după acel bal eu am rămas să-mi petrec noaptea în odaia ce aveam la curte, nu mare mi-a fost mirarea când m-am deșteptat a doua zi, să primesc o rochie nouă nouță, de o neasemuită frumusețe, adusă de oamenii prințului Czartoryski. Îmi trimitea și un bilet. Pusese pe cineva să-l scrie pe românește, ca să-mi facă plăcere: ”Am aflat că ieri a fost ziua domniei voastre de naștere. Să-mi fie cu iertare acest umil dar, care nu este decât iertăciunea de a vă fi pricinuit mare stricăciune ieri seară, prin nepriceperea și iuțeala mea. Al domniei voastre, A.C.”

Eram așa de uimită, că nici nu știam ce să spun ori ce să fac. Ne-am întors la moșie degrabă și nu știu de ce tata tuna și fulgera împotriva veneticilor pentru care se secau banii țării. Aveam o bănuială că plecarea noastră nu era străină de ce vorbise prințul cu vodă după ieșirea mea din odaie. În iuțeala plecării nici n-am apucat să-l văd sau să-i mulțumesc.
La moșie am fost veselă la început, dar spre seară, când am despăturit rochia să o orânduiesc mai bine printre gătelile și veșmintele mele, un trandafir îmbobocit, roșu ca sângele, a căzut dintre falduri. A fost ca o lovitură de trăsnet la gândul că floarea stătuse tot timpul acolo, neștiută. Am simțit ca și cum o boală cumplită mă pălise. Tot sângele mi-a pierit din obraji și m-a cuprins o sfârșeală, pe care am pus-o la început în seama călătoriei, dar văzând cum slăbesc și mă îngălbenesc pe zi ce trece, au intrat cu toții la mare grijă. Îmi făcusem și eu, ca fetele de vârsta mea, tot felul de vise despre dragoste, dar nu crezusem să fie o otravă atât de iute și de cumplită. Mă topeam pe picioare neîndrăznind să-i spun Dorei pricina curioasei boli, ba chiar și mie îmi venea greu a crede ce cumplit lucru mi se întâmplase. Atunci mi-am amintit de Zulmia. O țigancă pricepută la tot felul de farmece și vrăjitorii. Au trimes degrabă după ea. M-a fricționat cu oțet de trandafiri pe la tâmple, mi-a pieptănat cosițele negre și lucioase și le-a împletit pe îndelete. Apoi mi-a prins o legătură mică, roșie în vârful unei cozi de la tâmpla stângă și a prins a șopti tot felul de vorbe neînțelese. Pe urmă mi-a pus două degete pe frunte și a început a da cu bobii. Mi s-a mai uitat și în palmă, apoi s-a aplecat la pământ și a rămas așa ca prostită, de parcă ar fi făcut mătănii. A dat și cu cărțile, iar s-a mai uitat o dată în palmă și din tot vălmășagul de vorbe am înțeles că ar fi zis cam așa: ”E dragoste cu aripă neagră de pasăre răpitoare și nu are leac până nu se împlinește, dar este și nu este soarta ta. E un bărbat tare mândru. Pentru mândria lui face moarte de om. E aprig și ascuns. Atâta de ascuns, că uneori nici dânsul nu se cunoaște și nu se înțelege. E înconjurat peste tot unde merge numai de dușmani. Mereu îl vei căuta și mereu îl vei găsi, pentru a-l pierde pe dată. E boală fără leac.” Nu-mi mai amintesc decât că murmuram cuprinsă de o febră cumplită:
–   Adu-mi-l, Zulmia, fie și numai pentru o clipă, adu-mi-l, îți dau tot ce vrei,numai adu-mi-l!
Mai știu că mi-a fricționat tâmplele din nou cu oțet de trandafiri și că a ieșit șoptind:
–    I-am domolit febra, lăsați-o să doarmă.
A doua zi m-am trezit cu o mare liniște, deși eram fără putere. Am și mâncat, spre bucuria Dorei. Nu trecuseră decât cinci zile de când îl văzusem întâia oară. La asfințit prințul Czartoryski era în casa tatei însoțit de oamenii lui, trimes cu carte domnească. S-au închis într-un iatac și au vorbit ore în șir. Am cinat cu toții, târziu și a fost tare plăcut. Prințul i-a lăudat tatei frumusețea mea și atunci am apucat să-i mulțumesc și eu pentru darul cel scump ce mi-l făcuse. Când am ieșit să ne plimbăm prin livadă, el mi-a luat repede mâna și mi-a sărutat-o. Apoi mi-a spus în șoaptă:
–   Te doresc. Să mă aștepți la noapte.
–   Cu neputință, i-am spus și am fugit gonită parcă de toate furiile pământului.
Mi-am zăvorât odaia. L-am auzit venind ușor, zgrepțănând ca o mâță la ușă, dar n-am deschis. Toată noaptea am plâns.
A doua zi l-am întâlnit în cerdac. S-a apropiat de mine, mi-a făcut o plecăciune adâncă și mi-a spus:    –   Cer iertăciune pentru purtarea mea din noaptea trecută. Cer iertăciune că sunt nebun după dumneata.
Să-l vezi pe omul acela falnic în puterea vârstei spunând asta unei copile ca mine. M-am pierdut cu totul. Avea ceva nedeslușit, care te tulbura pe dată, dar te făcea și să-l privești cu multă neîncredere. Simțeam încă zumzăindu-mi în urechi cuvintele Zulmiei, ”dragoste cu aripă neagră.”

(Continuarea poate fi citită AICI)

__________________

(”Părintele Ioan”, Daniela Albu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001,
ISBN 973-35-1143-9)

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ