Părintele Ioan (III)

(Primele părți pot fi citite AICI și AICI)

În seara aceea tata i-a invitat la noi la masă pe jupâneasa Luxița, văduva unui boiernaș de prin partea locului și pe popa Costache, un om tare plăcut, ca să mai îndulcească pe Dora, fiindcă știa că o privește cu mare năduf pe Luxița. Dora zicea că își dă prea multe ifose și fasoane pentru starea ei și avea oarece bănuială că luxul și gătelile Luxiței îl cam împovărau pe tata, care nu degeaba vânduse de curând niște mori și un petec de moșie cu ceva pădure. Tocmai anume poruncise Dora se se pregătească la cuhnie și iepure de vânat, fiindcă știa că acest fel de mâncare îi era nesuferit tare Luxiței. Și văzând tata aceasta se posomorâse, dar nu îndrăznise a-i spune nimica, mai cu seamă de față cu prințul. Și eu care altădată aș fi râs cu poftă de acestea toate, eram acum numai ochi și urechi la ce spunea și ce făcea Czartoryski, felul cum mânca, oprindu-se din când în când și vorbindu-ne fiecăruia cu rândul era deosebit mai cu seamă ce cel al tatei și al popii, care înfulecau fără a se sfii hălci întregi de carne de-a dreptul cu mâna, de ziceai că se bat turcii la gura lor. Jupâneasa Luxița se sclifosea încercând a intra în voia prințului rupând mai pe grecește, mai pe franțuzește, după cum se pricepea și ea mai bine:
– Să nu crează domnia voastră că noi femeile, care trăim mai departe de zarva de la curte, însemnează să ne sălbăticim și să nu fim în pas cu mersul lumii. Ba dimpotrivă, încercăm și noi pe puterile noastre să ne facem plăcute și să bucurăm ochii, că de aceea ne-a lăsat bunul Dumnezeu pe pământ.
– Ba chiar să știți, spuse Dora bătând șaua ca să priceapă iapa, că acuma de când
domnia vinde caftane pe la toți, vezi boieri și boiernași ridicați peste noapte din te miri ce cojocari, blănari sau postăvari și femeile lor atâta de pline de luxuri și găteluri, că moșii abia câștigate se scot la mezat pentru mai știu eu ce horbote, catifeluri și alte găteli, de care parcă de ce au mai multe, poftesc și mai mult, ca într-o boală fără de sațiu.
Prințul Czartorisky lăudă frumusețea femeilor moldave și gustul osebit al vinurilor noastre, pe care în adevăr știa a le bea cu mare plăcere și încetineală, pentru a le simți mai bine aroma și tăria. Tata îi vorbi de impunerea boierilor la plata vinăriciului și cum tocmai dânsul fie că poftea au ba, nu putea nesocoti voia lui vodă, cu toate că mulți erau aceia care cârteau că Sturdza îi aduce la sapă de lemn. Au vorbit apoi de memoriul ”cărvunarilor”. Czartoryski credea că e un semn bun și că e nimerit ca lumea să meargă înainte și ca acești boieri mai puțin însemnați să aibă și ei cuvântul lor în trebile țării, că nu era rău că voiau un sfat obștesc compus din toate feluritele stări de boieri și mai mari și mai mijlocii și mai mici, iar slujbele și caftanele să se primească după merit. Popa Costache spuse și el că e lucru bun, cum cereau ei să se facă școli publice la Iași și în alte orașe, cu învățătura în limba țării. Lucru mai rău era că boierii cei mari se împotriveau din răsputeri, cu toate că vodă Sturdza se arătase a fi de partea ”cărvunarilor”. Tata nu zise nimic, dar eu știam că gândea că vodă venea și el din creanga mai subțire și mai săracă a neamului nostru. Au vorbit apoi cu toții de vornicul Mihail Sturdza, care pribegise la zavera din 1821 și ura peste măsură mica boierime. Trimetea memorii peste memorii puterilor străine, și mai cu seamă la ruși, arătând că boierimea pribegită nu se putea întoarce în țară din cauza ridicării peste măsură a micii boierimi. Czartoryski spuse că acest vornic se arăta a fi foarte ambițios și că ar fi fost în stare de orice vicleșug pentru mărire și fală. Și iată că așa, deodată, jupâneasa Luxița, fie din prostie, fie din curiozitate, fie ca să se afle în vorbă, îl întrebă pe prinț dacă țarina Elisabeth-Alexeevna e așa de tânără și de frumoasă cum se spune. Prințul, îngăimând un fel de răspuns, a pălit și s-a înroșit într-o singură clipită. Ba chiar mi s-a părut că acu acu dă să se ridice de la masă. Noroc cu părintele Costache, care a schimbat vorba cu multă iscusință.
Și tare mă miram însămi de mine, cum stăteam acolo veselă și fericită să-l privesc, de parcă străinul acela ar fi fost numai al meu și l-aș fi cunoscut de când lumea. Dar nu știu cum a făcut tata de a adus vorba că eu sunt promisă lui Nicolae Filipescu, fiul cel mare al logofătului muntean. Îl văzusem pe acela de câteva ori, cunoscându-ne noi pe când eram amândoi niște țânci și știu că era cam cu doi ani mai mic decât mine. Am schimbat fețe, fețe. Dora mă tot măsura cu privirea. Cred că mirosise ea ceva. Czartoryski fie ca să schimbe vorba, fie ca să mulțumească nevinovata curiozitate a jupânesei Luxița, a început să ne vorbească despre țarul Alexandru. A povestit el cum i-a fost în tinerețe prieten de petreceri și cum a ajuns mai apoi ministru al afacerilor străine. Avea mare dar de a înfățișa lucrurile, faptele și întâmplările, de parcă te-ai fi aflat chiar acolo, pe dată. Ne-a zugrăvit cu vorbe meșteșugite portretul țarului. Acest împăciuitor al popoarelor, învingătorul lui Napoleon, căruia însuși îi făcuse o așa de puternică impresie, încât se pare că îi spusese lui Metternich: ”On ne saurait avoir plus d’esprit que l’empereur Alexandre; mais je trouve que, dans son caractère, il manque une pièse et il m’est impossible de découvrir laquelle”.
Eu am rămas tare mișcată de aceste vorbe, pentru că mi se păruseră a fi mai degrabă potrivite prințului Czartoryski însuși, având el ceva anume, neștiut. Și eu biata credeam că nu-l puteam desluși pe acest om, doar din pricina marii puteri ce o avusese de la început asupră-mi.
Și ne-a mai vorbit iar despre țar, că era un bărbat impunător, cu trăsături ferme, de o rară inteligență și sensibilitate. Avea și o mare dorință de a place (și aici iarăși l-am asemuit prințului Cazartoryski) și o voce puternică, mângâietoare cu care obținea tot ce-și punea în cap. Dar ceea ce era mai ciudat era că, întotdeauna aflându-se el într-un anumit loc, aveai impresia că nu este pe de-a-ntregul acolo și că parcă de-abia așteaptă să plece grabnic în cu totul altă parte. Acum în ultimii ani devenise din ce în ce mai neliniștit și mai frământat de tot felul de gânduri negre. Se spunea că țarul căzuse într-o grozavă căință și se întorsese cu totul cu gândul și credința spre Dumnezeu. Începuse să străbată ținuturi nesfârșite, de parcă ar fi fugit tot timpul din fața unei mari grozăvii, oprindu-se pe la vreo mânăstire adăpostită în câte o pădure şi stând de taină cu călugării zile întregi. Apoi ieșea de acolo palid și slab, cu ochii adânciți în orbite. Ajunsese până pe țărmul Mării Albe, în Finlanda, dar poporul șoptea că nu reușise să-și dobândească liniștea sufletului. Czartoryski tăcuse deodată pentru a nu spune încălzit de vinul nostru mai mult decât ar fi dorit.
Seara, iar ne-am plimbat prin livadă și atunci mi-a povestit despre Elisabeth Alexeevna. De cât de tineri erau ea și țarul, aproape doi copii, când au trebuit să se căsătorească și cum însuși Alexandru recunoscuse că obligațiile de stat nu puteau să comande inimii și că deși îşi purtau respect unul altuia, erau acum mai bine de zece ani de când țarul iubea pe Narîşkina, o frumoasă poloneză, care îi dăruise şi copii. Despre el și țarină, Czartoryski nu mi-a spus decât că ceea ce fusese luase de mult sfârșit. Mai îmi spuse cum îl bântuia pe țarul Alexandru conștiința tulburată a fiului ce stătuse cu mâinile în sân în timp ce tatăl lui, Paul I era asasinat sub acelaşi acoperiș, în sumbra fortăreață a palatului Michel și el știuse prea bine despre oribilul complot, cu toate că pretinsese a fi dormit şi a nu fi auzit nimic, în tot acel timp, când părintele său urlase deznădăjduit după ajutor.
Ne-am plimbat mult. M-a sărutat. Toată slăbiciunea și febra ce le avusesem zilele trecute se topiseră fără urmă. Numai privindu-l simțeam cum prind puteri și cum crește în mine parcă o altă ființă, mai frumoasă și mai puternică decât cea care fusesem înainte. Număram zilele și apoi ceasurile cât mai avea de stat. S-a mai închis de câteva ori cu tata într-un iatac, da nu știu ce au mai avut a vorbi.
Și așa de la acel bal mi-am pierdut eu liniștea, mi-am înrobit inima, dar nu mi-am pierdut capul pentru nimic în lume, cu toate că n-aș ști a spune cât de bine îmi pare pentru aceasta.”
Aici urma după spusele părintelui Ioan, o mică vignetă cu numele mic al lui Czartoryski, Adam, încadrat în desenul șters al unui boboc de trandafir. Fila următoare începea cu litera ”S” pe care se încolăceau cu măiestrie două amfiptere (șerpi înaripați):
” Sunt din nou aicea sub zarzări, dar florile s-au trecut și tare mi-ar plăcea să vină Mihnea şi să mă ridice sus, sus, către cer. Să mă vindece din mare tulburare. E acuma mai mult de o lună de când prințul Czartoryski a plecat. M-aș întoarce spre Dumnezeu cu gândul și sufletul curat, dar mi-e tare , tare greu să-l iert pentru Mihnea, pentru mama, pentru tot. Uneori sunt așa de răzvrătită și de păcătoasă, că mă întreb dacă chiar el mă vede sau m-a văzut vreodată și-mi vine să urlu în fața lumii: ”Unde ești Doamne? Unde?”
”Și cu mare mirare şi spaimă am aflat că vorba cu băietul Filipescului nu fusese doar așa o glumă în vânt, spusă la întâmplare. Logofătul Filipescu însuși a venit să mă ceară de la tata și de la vodă, căci se pare că tare neliniștit mai era de zburdălniciile fiului său Nicolae, pe care cu mare cheltuială îl trimisese la Paris să învețe la o scoală de Drept. Și acolo, mai că învățase, mai că se risipise prin tot felul de petreceri. De câte ori îi scria logofătului, îi cerea bani şi cu toate că veștile făceau mai mult de douăzeci de zile, nu exista o singură epistolă în care să nu îi facă o astfel de cerere. Bani şi iar bani. Logofătul dorea să pună capăt acestei risipe şi fiind el bun prieten cu vodă și cu tata, plănuiră ei împreună să grăbească logodna noastră în vara aceasta, când şturlubateca odraslă avea să vină pe acasă. Tata, care știa de slăbiciunea mea pentru Czartoryski, îmi spuse că acela este un venetic fără pic de inimă, care umblă după fuste. Că, dacă ar fi vrut, m-ar fi cerut de la el cu suflet curat. Că sunt de acuma femeie în toată firea mea și că trebuie să mă gândesc la viitorul meu, că vremurile erau tulburi și nici dânsul nu mai știa cât mai avea de trăit şi nici pe Dora n-o s-o mai am prea mult lângă mine, fiind ea cam bolnavă și cam slăbită în ultimul timp. Voia să mă știe în bună pază de feluritele griji și necazuri și aceasta nu putea fi decât cu o mână de bărbat alăturea. Fiul Filipescului era bogat, fiind el întâiul născut, iar tata avea să-mi lase la rându-i tot ce moștenise și agonisise prin voia lui Dumnezeu, aici o lacrimă furișată de gândul la Mihnea, feciorul pe care atâta îl iubise, mă înmuie cu totul. Știam că nebunia, visul şi patima din inima mea nu au nimica a face cu viața. Cu sufletul întunecat m-am învoit. Acuma se apropie sorocul și mâine vom pleca în Muntenia. Mă uit la zarzări şi plâng. Îmi pare că sunt iar grei de floare, că văd în coroanele lor chipul frumos şi înșelător al prințului. Știu că dacă ar fi acum aici, m-aș arunca nebună în brațele lui şi aş vrea să mor aşa lângă el, înecată sub petalele zarzărilor.”
”Am poposit la un han şi am făcut aproape jumătate de cale până la Bucureşti. Atâta ne-am umplut de praf, că şi gâtul mi s-a uscat cu totul, iar ochii mi s-au înroşit şi îmi lăcrimează. Parcă câmpul e nesfârșit şi nu o să mai ajungem niciodată. Schimbăm caii şi mâine în zori pornim din nou. Mare mirare m-a cuprins văzând pe drumul nostru mizeria şi sărăcia din ţară, oamenii murdari cu hainele rupte, cerşetori, drumuri desfundate, noroaie fără sfârşit, iar acolo unde nu plouase, nori întregi de praf. Cât sunt toate acestea de osebite de strălucirea şi luxul Iaşilor, sau de liniştea şi curăţenia de la conac. Nu-mi luasem chiar prea multe veşminte cu mine dar aveam sipetul cu pietre scumpe de la mama şi tare mai îmi era frică de briganzi. După cum prea bine ştiam, prin străinătăţi femeile nu se ţineau aşa făloase şi pline de găteli ca ale noastre, aşa că mi-am luat eu cu multă iscusinţă cele mai puţin împodobite rochii, dar din cele mai fine mătăsuri şi catifeluri. Căci nici nu-l văzusem eu bine pe fiul logofătului şi îmi şi încolţise în minte gândul nebun să mă şi pornesc în călătorie cu dânsul şi să văd lumea. Sigur că nu am uitat rochia primită de la prinţul Czartoryski, pe care o ţineam mai cu grijă decât pre sfintele moaște. Mai aveam încă un săculeţ de catifea, dimpreună cu batista şi sărurile, trandafirul de la el, uscat acuma cu totul, dar parcă încă plin de mireasmă, așa ca şi nădejdea dragostei mele.”
”Am ajuns rupţi de oboseală de-mi simţeam parcă şi oasele sfărâmate de zdruncinătura cailor şi de gropile drumurilor şi am înnoptat la Hanul lui Manuc, căci tata nu voise în ruptul capului să tragem în casele logofătului. Mâine vor veni, după cuviinţă, Filipescu şi feciorul să mă ceară din nou şi să ne poftească la zaiafet. Şi tare multă îmbulzeală de lume era în curte când am sosit, că abia ne-am strecurat şi noi şi nimenea nu ne băga în seamă. Erau acolo şarete, butoaie, care cu mărfuri şi puhoi de lume pestriţă din toate stările, negustori, călugări, târgoveţi şi lăutari, de parcă s-ar fi coborât turla lui Babel în curtea acelui han şi abia, abia de ne-am croit drum şi noi prin toată vânzoleala aceea. Am aflat şi eu că aicea pieile de iepure se vindeau aşa, liber de orice taxă şi că se făceau şi în Muntenia iarmaroace ca pe la noi, da numai că le zicea bâlciuri. Înainte să intrăm în oraş am văzut multe, multe mori pe râuri şi tata mi-a zis că de aceea se tot inundau Bucureştii la vreme de primăvară şi toamnă, că blocau cursul apelor. Oraşul este la intrarea lui mărginit de stâlpi de piatră şi împrejmuit cu garduri de lemn păzite de oamenii marelui agă. Uliţele sunt tot aşa de întortocheate  şi strimte ca la noi la Iaşi. Cum înserează, rămân  şi pe aici numai fanaragiii, iar trecătorul întârziat umblă cu frică grozavă, căci strejile de arnăuţi orişicât ar sta la pândă, nu pot stârpi şi dibui bandele vagabonzilor prădători. Acum stau la fereşti şi simţ o mare nelinişte, de parcă aş vrea să plec şi să mă duc cât mai departe de aici, să caut uitarea şi alinarea în călătorii fără sfârşit.”
”Astă seară a fost mare bal la casele logofătului Filipescu. Numai şarete de la Viena şi cai arăbeşti erau la intrare. Mulţime mare de boieri şi jupânese. Şi când am apărut în minunata mea rochie de la prinţul Czartoryski, toate privirile s-au aţintit asupră-mi. Nicolae m-a privit şi el cu admiraţie, şoptindu-mi râzând pe sub musteţi:
– Trebuie neapărat, domniţă, să fim prieteni, că tare greu ne mai încearcă viaţa.
Şi parcă nu mi se mai părea aşa de nesuferit, dar nu vedeam în el nimica mai mult decât tovarăşul de joacă al copilăriei mele.
– Dar chiar aşa să fiu eu pentru domnia voastră? l-am întrebat în glumă.
I-am promis prietenia mea, dar i-am spus deschis că voi ca nunta să se facă până într-o lună, ca să mă ieie cu dânsul la toamnă, când se înapoiază la învățătură, că vreau, ori încotro pleacă, să mă ieie şi pe mine. Şi tare uimit a rămas, căci el crezuse că lăsându-mă aşa departe, promisiunea făcută lui tătâne-su o putea uita odată plecat şi că avea să-şi vadă el mai departe de viaţa lui. Văzându-mă el aşa de aprigă, a schimbat feţe, feţe şi era tare chipeş, înalt, tras prin inel, cu obrazul proaspăt şi ochi negri. Dar nu aveam nimica în inima mea pentru vulturaşul acesta înfumurat, nimica afară de dorul de a pleca unde oi vedea cu ochii. Şi mi-a mai spus junele Nicolae cu oarece batjocură în glas:
– Sunteţi tare grăbită, domniţă, la măritiş şi mă simţ mândru de aşa amor fulguros.
Numai că eu nu m-am pierdut cu firea şi i-am răspuns:
– Şi eu trebuie să mă supun voiei părinteşti ca şi dumneata. Dar de acuma, de oriunde vei fi domnia ta, nu voi lipsi nici eu.
Şi mare mirare l-a cuprins pe junele Filipescu la îndrăzneala mea, dar poate că nici eu nu i-aş fi vorbit aşa, de nu l-aş fi ştiut un pic mai mic de vârstă ca mine. Ne-am privit în ochi, mai mult aşa ca doi fraţi întru nebunii, de parcă ne-am fi zis: „Ei, hai s-o facem şi pe aceasta”. Şi el ştia de bogăţiile tatei şi eu de ale Filipeştilor. Nici eu nu eram urâtă, nici el, cam aşa puteai pricepe din zâmbetul lui şugubăţ şi privirea lunecoasă. Dar eu mă simţeam ca la jocurile de cărţi de la vodă Sturdza, când pui miza pe o singură carte, cea mai bună dintre cele ce ţi-au căzut. Şi aşa m-am aruncat în vâltoarea sorţii, dar nu ştiu încă de va fi Nicolae Filipescu cartea norocului meu. Da de ce nu ? Unde nu e dragoste, de ce n-ar fi un strop de noroc ?”

(Continuarea poate fi citită AICI)

__________________

(”Părintele Ioan”, Daniela Albu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, ISBN 973-35-1143-9)

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ