Părintele Ioan (IV – ultima parte)

(Primele părți pot fi citite aici: I, II, III)

”Tare plină de iureș s-a dovedit această vară pentru mine. Nici nu știu cum am intrat în așa zbucium, mai mult ca dintr-o joacă. Și am avut nuntă mare și în Moldova, nu numai la București. Am petrecut la Iași și vodă m-a înzestrat pe deasupra cu mori și cu vii și cu un petec de moșie a unui boier ce-i uneltise împotrivă. Și tare mult s-a petrecut, s-a băut, s-a mâncat și s-a dănțuit. Pe moșiile mai mari ale Filipeștilor au fost bâlciuri de câte trei zile, iar la noi iarmaroace cam o săptămână întreagă. Numai nu știu, decât atunci când în biserica Sfântu Gheorghe din București ne-au pus cununiile pe cap, am simțit cum mi se strânge inima ca într-o gheară de oțel și parcă îmi venea să fug de acolo aiurea, să scap din joaca ce-o începusem așa copilărește. Dar chiar și eu în necugetarea mea știam că nu am cum să mă mai întorc din drum și că nu mai era un joc de copii, ci chiar viața mea, așa cum știusem să mi-o pregătesc, mai cu sfaturile altora, mai cu împotrivirile mele, aruncându-mă în roata norocului, cu mare îndârjire de ură în inima mea. Atunci mi-a fost frică în lăcașul Domnului, pentru că nu o dată păcătoasa de mine mă îndoisem întru credința către dânsul. Nicolae Filipescu e om bun și cu purtări alese și trebuie să cer iertarea unui negru păcat al meu în fața lui Dumnezeu. Căci în întunericul nopții și al minții mele de copilă trufașă, cu totul alt chip am avut eu dinaintea ochilor în noaptea nunții. Și deși crezusem că va fi mai mult prietenie între noi, nu este așa. Că între prietini se spune adevărul. Or, Nicolae nu recunoaște slăbiciunea ce a început a o avea pentru mine și nici eu secretul meu. I s-a întâmplat lui să mă iubească și chiar mă iubea ca un nebun, iar o femeie repede își ia seama la acestea, dar în sufletul meu e un hău cumplit, atâta de adânc, încât de arunci o pietricică, nu se aude locul țintit, că nu-i dai de capăt. S-a întâmplat ca junele Filipescu să fie acea pietricică. Dar cine să-l înțeleagă mai bine decât eu, care știu rădăcina bolii. Și tare a devenit ursuz, căci s-a dumirit chiar de la început că nu am dragoste pentru el. Dar și eu încerc din răsputeri să nu-mi mai înșel nopțile cu chipul acelei năluci și să mă mulțumesc cu ce mi-a dat soarta.”
Această filă se încheia în josul ei cu desenul stemei unite a Moldovei și Țării Românești, capul de bour și acvila, încadrate de două buchete de trandafiri.
”Am ajuns cu greutate la Viena după drumuri nesfârșite și obositoare. Orașul e plin de pulbere de la prea mare circulație a trăsurilor. Nicolae mă privea îndârjit, să vază dacă nu am a mă plânge și bănuiam că abia aștepta a-mi zice cât de mult îmi dorisem eu însămi această călătorie. Dar m-am înviorat repede văzând pe drum cât de curate încep să fie hanurile, cât de frumos rânduite câmpurile și bine lucrate, iar stațiile de poștă dintre cele mai bune. Găseai cai zdraveni, lucind de sănătate și odihniți, pe care îi pregăteau în timp de ți se servea cafea cu lapte sau ceai și toți călătorii erau primiți cu zâmbetul pe buze și cu politețuri. Vom rămâne o săptămână să ne odihnim în ăst oraș plin de minunății”.
”Astăzi am întâlnit în grădinile Schonbrunn-ului, minunându-se de havuzul înalt cu cai de mare și nereide și dându-i roată de mai multe ori, pe logofătul Constantin Radovici de Golești, un boier tare simpatic, să tot aibă cam peste cincizeci de ani. Fugind el din Țara Românească în urma zaverei de la 1821, s-a așezat la Cronstadth. Și potrivindu-și cei patru copii pe la școlile străine, a început a călători prin lume. A fost în Rusia, unde l-au uimit peste măsură marile biserici de acolo și a mai fost acest boier în Șvițeria, unde spunea că țăranii cetesc gazeturi și sunt școli publice bune, în care se învață elinica și muzica. Și ne-a mai spus cum mai că i-au dat lacrimile ascultând pe copila unui hangiu cântând la clavir și din gură. Ne-a mai povestit acest boier despre biblioteca din Munich, cu nenumărate săli și mii de volume, unde văzuse el și tare îl mai uimise Codex Purpureus, o evanghelie latinească scrisă și pictată, din veacul al nouălea. Am aflat noi cu bucurie că și logofătul călătorea spre Paris și tare am mai râs când ne-a povestit cum aicea la Viena a ținut el morțiș din neostoită curiozitate să viziteze o bolniță de nebuni ca să vază cum arăta pe dinlăuntru și cum erau îngrijiți aceia. Nu l-au primit, ba chiar s-a temut după cum i-au vorbit să nu-l ieie și pe dânsul drept vreunul cu mințile rătăcite și să-l închiză acolo. Am râs cu poftă de acea întâmplare, căci fiind logofătul la o vârstă destul de înaintată, nu se dezbărase în ruptul capului de straiele turcești și mare ciudățenie trebuie să le fi părut acelor oameni”.
”Călătoria cu logofătul Golescu a fost mai cu haz și m-a ferit de înțepăturile lui Nicolae, care suferea din pricina mea și încerca a se răzbuna și dânsul cum putea. Și ne-a mărturisit logofătul că voia să scrie o carte din toate însemnările ce le făcuse în călătoriile lui, spre a fi de învățătură și la alții și a sta mărturie la toate câte văzuse cu proprii lui ochi”.
”Aicea la Paris totul e o minune fără sfârșit. Străzile, cafenelele, bisericile, parcurile, reuniunile de tot felul; și chiar de o scrisoare ajunge acasă până și într-o lună, parcă repede uiți dorul de cei dragi, într-așa o viață frumoasă și veselă. Parcă și inima mi s-a mai îmblânzit și m-am apropiat eu mai mult de Nicolae, sau de ce-l văd mai îndârjit, de aceea îmi vine mai mult a-l mângâia și a-l potoli.”
”Și chiar când am crezut că încep a-mi drege eu viața și a-mi vedea de ale mele, în astă seară l-am întâlnit pe Czartoryski în saloanele contelui de Ségur. Era acolo invitat și prințul Wolkovski din suita țarului. M-am zăpăcit așa de tare, încât i-am mulțumit lui Dumnezeu că Nicolae nu era în preajma mea, ci în celălalt capăt al sălii, punând el mare suflet în discuțiunile politice. Așa că am avut puterea să mă adun și să mă stăpânesc, fiind eu cea care îl văzusem înainte. Și fiind eu gătită după moda din saloane și diferită de cum mă văzuse el în Iași, nu mă recunoscuse pe dată. Mare mulțumire am avut în inima mea privindu-l cum pălește. Era însoțit de o jupâneasă polonă, care mi s-a părut tare urâtă și iar am simțit cum sângele îmi zvâcnește în tâmple și cum încep să alunec în valurile acelei patimi.”
”Nu mai știu ce să fac. M-am culcat în cealaltă odaie și i-am spus lui Nicolae că mă doare capul. Și nici nu-mi pot aminti ce am vorbit cu prințul Czartoryski, de parcă l-aș fi văzut printr-o perdea de negură. Tot ce știu e că se purta ca și cum trecuse o zi sau două, de când nu ne mai văzusem și nu aproape un an. Și era la fel de galant și de neschimbat și părea tânăr, cu toate că știam că are peste patruzeci de ani. Așa se uita în ochii mei, de ai fi zis că în tot acest timp fusese și el mistuit de aceeași flacără. Nu știu ce va mai fi.”
”Astăzi a venit de dimineață și m-a invitat la plimbare. Știa prea bine că Nicolae nu este acasă peste zi. M-am învoit. Am vorbit foarte puțin, căci simțeam prea bine amândoi ce este între noi.”
”Zile de-a rândul ne-am văzut. Adam m-a făcut să iubesc saloanele de pictură și mi-a prezentat un pictor ce-mi plăcuse tare mult, pe domnul Delacroix. Într-o dimineață acesta ne-a poftit în atelierul lui, unde ne-a arătat pânza la care lucra, ”Masacrul din Scio”, pentru salonul de anul viitor. Avea acest pictor uimitorul dar de a pune pe pânză căldura și pasiunea, violența și slăbiciunea, frumusețea femeii și puterea bărbatului cu așa ușurință, cu așa aleasă măiestrie a culorilor, cum nu mai văzusem nicicând. Cu toate că îmi plăcuse portretul împăratului Napoleon al lui David, acela pălea mult în fața pasiunii din lucrările domnului Delacroix și se vedea prea bine că în timp ce întâiul își dăduse silința lucrând la comandă, cel de al doilea își lăsa din inima lui cu fiecare nouă pânză. Când am plecat de la domnul Delacroix, ne-am oprit la o cafenea pe malul Senei, unde patronul era chiar polonez. Atunci mi-a spus el să-l las pe Filipescu și să vin cu el în Polonia la o moșie ce o avea pe malul Vistulei, unde era stăpân peste o cetate întreagă. Și așa de frumos mi-a vorbit de acele locuri, de vedeam aievea și râul, și pădurile, și zidurile, și iatacurile, totul precum spunea el, că mi-a fost frică să nu cad într-o rătăcire a minții, mai cu seamă când îmi lua mâna într-a lui și se apleca asupră-mi, simțeam o amețeală de parcă m-aș fi aflat în chiar miezul unui vârtej și o răceală de moarte, spaima să nu plece și să nu-l mai văd pentru totdeauna.”
”O lună întreagă ne-am plimbat și ne-am văzut pe la reuniuni și pe la baluri. O lună întreagă m-am luptat cu el și cu mine răsucind pumnalul în rană. A plecat mânios și m-am îmbolnăvit de data aceasta, tare rău, mai rău decât acasă. Acuma, ca femeie în toată puterea cuvântului, știam mai bine ce pierd. Dar nici de data aceasta nu am avut puterea să mă arunc cu ochii închiși cum am făcut-o cu Nicolae. Aveam eu oare o frică de Czartoryski, de mine, sau de tot ce s-ar fi putut întâmpla de m-aș fi lăsat pradă acelei nebunii? Bine că a plecat. Știu că Nicolae și-a dat seama, dar nu mi-a spus nimica. A răspuns firesc la prietenia fățarnică ce i-o arăta Czartoryski și eu nu știam ce să zic sau ce să fac. Fără mamă, departe de tata și de Dora, îndoindu-mă în trufia mea până și de Dumnezeu, nu mai aveam spre cine să mă întorc și în cine să mă încred decât însămi în mine și în puterea mea. Am învins răul cu greu și de această dată.”
”Azi noapte am zămislit un băiat și a fost destul de ușor. M-am rugat cu lacrimi în ochi să nu-mi dea Domnul chinurile mamei mele și să nu-mi curme viața și m-a ascultat. O fi fost un semn de la dânsul pentru a-mi potoli trufia îndoielii. Acuma l-am văzut și eu pe Nicolae cu adevărat fericit. M-a sărutat și după ce a ieșit să mă lase a mă odihni, am lăcrămat din pricina bunătății lui. Am învățat a-l iubi din nou, căutând un alt început, cu suflet curat, încercând eu a mă scutura de ”aripa neagră” a acelui chin ce-l trăiam de câte ori mi-era dat să-l întâlnesc pe Czartoryski. Și nu mai știu de e dragoste liniștea sufletului, mulțumirea și pacea ce le simt cu Nicolae, ori patima nebună, dezlănțuită la o simplă atingere a lui Czartoryski. Un singur lucru știu acum, că sunt mamă și simt o dragoste nouă, sfâșietoare de-mi vine să râd și să plâng deodată.”
”Întorcându-ne noi în vara anului 1827, în vălmășeala de lăzi, sipeturi și bocceluri, am găsit această carte a rătăcirilor mele, în care n-am mai însemnat nimica de aproape patru ani, timp în care i-am mai dăruit lui Nicolae și o fetiță. Și privind eu aceste însemnări ale mele cu ochii de acuma, tare mi se mai strânge inima, de parcă aș mai vrea să-l văz măcar o dată pe Adam Czartoryski, numai să știu de mai pot simți cum am simțit atunci. Acuma Nicolae e agă și e tare prins cu tot felul de trebi. E un bărbat chipeș și voinic, mult schimbat față de flăcăiandrul ce-l luam eu peste picior și cu care am pornit în joacă să iau în piept viața. Și se poartă el îmbrăcat cam împăcând și portul strămoșesc și moda nouă, tot cu antereu, giubea și câte un șal de cașmir moale înfășurându-i mijlocul, dar cu cizme negre și șapcă în loc de ișlicul și papucii turcești. Așa cum mai mulți boieri în pas cu progresul au lepădat hainele turcești, precum boierul Obedeanu, iar boierul Cantacuzino și-a ras frumusețe de barbă. Lumea îl iubește foarte mult pentru că aga dinaintea lui ridica de la fiecare cuptor de pâine șaptezeci de parale pe zi și acestea se adăugau la prețul pâinii. Or, Nicolae a renunțat de bunăvoie la haiavetul ce avea drept prin funcția lui de agă, fiind el tare împotriva jecmănelii oamenilor și a scumpirii vieții și venind cu idei luminate și noi de peste tot de pe unde umblasem prin lume. Locuitorii Bucureștilor i-au mulțumit și mult l-au prețuit pentru aceasta, cu toate că marii boieri bombăneau în bărbi.”
”Am sosit cu copiii la Iași, să văd pe tata și pe Dora. Nicolae n-a venit cu noi din pricina îndatoririlor slujbei. După câteva zile, ne-am instalat cu toții la conac din pricina căldurii. I-am găsit pe toți bine, dar cam supărați căci o foamete cumplită a bântuit anul trecut Moldova, din pricina lăcustelor, aducând cumplită sărăcie și mizerie, după ce că peste tot bântuia ciuma și holera. Spunea tata că Dumnezeu și-a întors fața de la noi.”
”Cu spaimă și tulburare mare vin de la curtea domnească. Tot Iașul a fost cuprins de flăcări acum două zile și era să mor și eu. Lucru cumplit mi s-a întâmplat. M-am dus să-l văd pe vodă Sturdza. L-am găsit ca de obicei la o partidă de cărți. Se cârtea mult împotriva lui, dar cei ce îl făceau bețiv și netrebnic uitau a vorbi de binele care îl făcuse, de grija ce o avea de oameni și cum ridicase spitalul de la Târgul Ocnii și despre alte lucruri de laudă. Atunci am auzit oamenii strigând ”Foc! Foc!”. Cerul era roșu și tot orașul fusese cuprins de flăcări. Și nu știu cine a șoptit, sau pe cine am auzit zicând că prințul Czartoryski trăsese în casele din oraș ale unui prieten, boierul Milescu, fiind acela plecat la băi. Și erau aceste case pe o stradă strimtă și înghesuită, chiar din partea de unde pornise focul. Nu știu de ce, atuncea când vezi urgia morții lângă tine, altfel te porți decât ai face-o de obicei. Nu am mai văzut nimica în fața ochilor decât pârjolul acela cumplit și chipul lui Adam Czartoryski. Am alergat ca o nebună în curte, unde șareta mea era fără de nici un om, că toți fugiseră și caii fremătau de mare sperietură. M-am aburcat singură începând a-i struni și am străbătut în mare goană iadul acela aprins, împinsă de o putere ce parcă nu era a mea, ci nu știu nici eu de unde venea. Am ajuns arzând toată de căldura acelui pârjol, plină de funingine și bine am făcut, căci Adam dormea liniștit, fiind casa goală, fără de nimenea. Când am intrat val-vârtej s-a crezut atacat și s-a repezit să-și ia armele, pe urmă văzând că sunt eu, s-a mirat peste măsură. Am încercat să-i spun ce se întâmplă afară, i-am arătat flăcările ce ajunseseră până în stânga caselor Milescului și la gard. M-a luat în brațe și ne-am iubit cu patimă, în timp ce afară se mistuia tot Iașul. Ne-am lăsat și noi pradă năprasnicului pârjol dinlăuntrul nostru și nici acuma nu știu ce putere din lume m-a împins într-acolo. Am plecat spunându-i cu lacrimi în ochi că nu voi să-l mai văz niciodată și am să mă țin de cuvânt. Așa cum spune tata, când un Sturdza își pune ceva în cap, îi izbutește. Îți mulțămesc Doamne Dumnezeule, că m-ai apărat și în noaptea aceea cumplită ai ferit casa boierului Milescu de flăcări, că nu ai lăsat doi bieți copilandri fără rătăcita lor mamă și iartă-mi mie Doamne, cumplitul păcat, căci cu inima curată de acuma mă înfățișez înaintea ta, îndură-te Doamne, pentru îndoiala și ura ce le-am avut și luminează-mi calea, fiindcă văzând eu moartea cu ochii, m-am vindecat pentru totdeauna de răul acestei lumi.”
În josul ultimei file era semnătura în autograf Ruxandra Sturdza Filipescu, cu stemele unite ale Moldovei și Țării Românești, bourul și acvila susținute de doi lei cu capetele întoarse. Domnița Ruxandra era iscusită la astfel de zugrăveli cu care îi plăcea să își împodobească scrisul. Părintele Ioan interpreta semnificația semnăturii ca fiind un fel de legământ de a pune capăt acelor mărturisiri, ce întărea îndoit jurământul din urmă al Ruxandrei.
– Acum a venit vremea să îți spun ce s-a întâmplat cu manuscrisul, îmi spuse părintele Ioan. Nu vedeam pretutindeni decât chipul Ruxandrei Sturdza și mai cu seamă de câte ori vedeam un foc aprins pe câmp sau la stâni, simțeam un chin cumplit și parcă trăiam aievea noaptea aceea a lor de patimă. Mi-am spus că sunt încercări la care mă supune Satana. Dar noapte de noapte adormeam închipuindu-mi năluca femeii din alt veac, până într-atât încât am început să o urăsc. Într-o noapte de toamnă îmbătându-mă eu cu ciobanii și frigându-se o oaie, cu mintea întunecată de aburii băuturii și sătul de acea fantasmă, ce-mi chinuia ființa, am luat cartea și am azvârlit-o în flăcări cu mare îndârjire, crezând că astfel o să scap pentru totdeauna de chin. A ars într-o clipită, fiind ea colbuită și mâncată de vreme. Dar și mai rău a fost pe urmă, căci mă simțeam plin de remușcare dându-mi seama ce distrugere am făcut. Tot nu mi-a servit la nimic, căci acuma vedeam literă cu literă toate filele și înfloriturile și zugrăvelile, de parcă ar fi fost dăltuite pe veci în mintea mea.
Părintele Ioan a stat la mine până dimineață. Deși am mai vorbit și despre alte lucruri, parcă simțeam acolo între noi umbra Ruxandrei. Când a plecat ne-am urat ”Crăciun fericit!”. În singurătatea mea primisem de sfintele sărbători darul minunat al unei povești adevărate. Așa m-am hotărât să scriu aceste rânduri. Nu l-am mai revăzut de atunci pe părintele Ioan și cred că nu este omul care să facă ceva întâmplător. Probabil că socotea menirea mea încheiată și nu mai avea de ce să mă mai caute.

__________________

(”Părintele Ioan”, Daniela Albu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, ISBN 973-35-1143-9)

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ