Clubul de lectură

Paul s-a oprit în faţa casei cu numărul 79, a recunoscut cele două basoreliefuri, s-a luminat la faţă şi a deschis uşa. A întârziat o clipă cu mâna pe clanţa rece. Dinăuntru a apărut o fată cu un şorţ roşu şi păr arămiu, care l-a salutat zâmbind şi i-a făcut semn să o urmeze.

-Vicky, la masa doişpe, a strigat o voce, fata a ridicat o mână din mers şi a bombănit un ‘acum, acum, s-aştepte’.

Au trecut printr-o sală plină de bătrâni şi bătrâne, aşezaţi câte doi la masă, faţă în faţă, cu o tablă de şah între ei. A urmărit o mână zbârcită, cu pete maronii şi ojă liliachie cum a strâns între degete capul unei regine, a plimbat piesa prin aer până a dat într-un nebun, care a căzut cu zgomot şi s-a rostogolit până la picioarele unui cal. Cealaltă mână a înşfăcat nebunul şi l-a aruncat lângă restul de piese scoase din joc.

N-a reuşit să se uite la faţa femeii, Vicky l-a strigat dintr-un hol strâmt cu miros de cafea.

-Pe aici, vă rog, cred că sunteţi ultimul, la trei începe.

El a dat din cap în timp ce şi-a şters cu palmele transpiraţia de pe frunte. Au urcat câteva trepte, ea în faţă şi el privind încurcat când fundiţa roşie a şorţului ei, când şireturile propriilor pantofi.

Au intrat într-o cameră cu pereţi ascunşi de cărţi şi feţe ascunse de ochelari şi fond de ten. Paul a trecut repede cu privirea peste fiecare dintre cele şase femei şi s-a împotmolit asupra celei mai în vârstă, care tocmai se ridica în picioare.

-Eşti Paul, bănuiesc, i-a spus ea, şi toate au chicotit.

-Ce drăguţ, ce drăguţ, a adăugat în şoaptă o fată cu un batic înflorat în jurul gâtului.

Vicky i-a arătat scaunul liber şi a plecat. El s-a apropiat cu paşi mici şi lenţi, ezitând un moment după fiecare. Femeia în vârstă l-a luat de braţ.

-Sunt Adele, eu conduc clubul de lectură, şi da, de obicei vin doar fete, ce să-i faci, nu se prea înghesuie băieţii. Dacă tot eşti aici, poţi să stai, sper că ţi-ai adus cartea.

El a încuviinţat din cap, şi-a bătut uşor servieta şi a lăsat-o jos, lângă scaun.

Toate erau aşezate în jurul unei mese ovale din lemn, pe care erau scrijelite nume şi date şi semne înţelese doar de cei care le făcuseră. Una dintre fete îşi făcea vânt cu mâna şi alta îşi sufla de zor în decolteu.

De cealaltă parte a mesei era un morman de geamantane.

-Poţi să te uiţi, i-a spus Adele, de la ele vine probabil numele locului: ‘Călătoria’. Am înţeles că prietenii patronului abandonează aici câte o valiză când nu mai au nevoie de ea, s-au strâns o groază, ar putea să…

El a ocolit masa şi, din trei paşi, a ajuns lângă ele. Erau îngrămădite unele într-altele şi miroseau a nisip şi a vară.

-Nu, nu, alta era ideea, a spus una dintre fete, jucându-se cu un cercel. Fiecare trebuia să aducă o valiză dintr-o călătorie care a însemnat ceva…dar ceva cu adevărat, care a schimbat totul, altfel la ce bun s-o lase aici…eu aşa am auzit.

Paul a pus mâna pe o geantă de voiaj portocalie, a ridicat-o şi le-a arătat un elefant din piele întoarsă, cusut într-un colţ. Fetele au pufnit în râs şi s-au foit pe scaune. Una dintre ele s-a ridicat, i s-au auzit tocurile izbind podeaua şi a ales o valiză de lemn, cu două curele roase.

-Asta-i preferata mea, cred că e de la 1900…eu sunt Mili, a mai spus şi i-a dat mâna.

El a privit-o mai atent pe fată, avea părul negru-albăstrui, faţa foarte albă şi o cicatrice pe braţ. Apoi şi-a întors privirea spre bagaje. A pipăit unul verde închis, plin de paie pe el, a încercat să le dea la o parte, dar nu s-au dezlipit.

-Păi să-ncepem, a sugerat Adele, şi-a aranjat ochelarii pe nas şi a scos nişte foi cu scris mare, rotund, înclinat spre stânga.

Mili nu s-a mişcat, soarele îi bătea în ochi şi ea clipea des.

Adele a strigat iar şi s-au întors amândoi la locurile lor, el având încă privirea lipită de geamantane.

-Toată lumea a citit cartea, da?

-Eu am văzut filmul, e drăguţ, a spus fata cu batic înflorat.

Adele a început să citească de pe hârtiile ei. El a urmărit un timp buzele femeii şi cuvintele ei, s-a gândit ce înseamnă, apoi a fost atras de o uşă întredeschisă care lăsa să se vadă puţin dintr-o cameră întunecoasă. Dacă acolo nu bătea soarele, nu era aşa cald, şi-a spus singur. Aproape de uşă fuseseră uitate două lăzi cu sticle goale de bere, câteva aşezate ordonat, altele aruncate pe deasupra. Mai sus, o etajeră ieşea dintr-un perete şi pe ea se înghesuiau pahare pline pe jumătate, cu urme de degete şi buze pe ele. Cineva îşi lăsase printre ele o brichetă argintie cu un Tour Eiffel în relief. Pe urmă a început să numere cărţile ce urcau de-a lungul pereţilor. Nu era uşor, unele coperte erau aproape lipite între ele şi aveau aceeaşi culoare ştearsă. Cartea de sus de pe fiecare teanc avea coperta ridicată şi uşor îndoită în exterior.

-Ţi-a plăcut ‘Vin ploile’, Paul?

El a dat repede din cap şi a vrut să se întoarcă la numărat, ca să nu se încurce şi să trebuiască s-o ia de la început.

-Pot să ating cărţile alea? a întrebat şi a arătat spre ele. Par aşa vechi încât…

S-au uitat toate la el şi apoi la grămada din spatele lui Adele. Mili s-a ridicat, a trecut pe lângă scaunul lui şi a atins una dintre cărţi.

-Nu li se întâmplă nimic, nu se destramă, sunt doar pline de acarieni, probabil, şi a râs singură.

Adele a apucat un şerveţel de pe masă şi şi-a şters transpiraţia de pe tâmple şi de deasupra buzei de sus.

-Ţi-a plăcut sau nu, Paul?

Privirea lui abandonase cărţile între timp, scormonise şi tocmai descoperise un alt bagaj, ascuns într-un colţ. Era dintr-un material tare, aspru la atingere, era sigur, carouri bej şi negre şi o rotiţă lipsă. Mili i-a facut cu ochiul şi i-a şoptit în timp ce revenea la masă:

-Unele au câte un bilet înăuntru, cu nume şi loc, am găsit eu o hârtiuţă data trecută şi scria: ‘Emi, cu ăsta am fost la părinţi, în Dover’.

-Ce drăguţ, ce drăguţ, a spus fata cu batic înflorat.

Alta şi-a dres vocea, şi-a aşezat un picior peste celălalt şi şi-a îndreptat cutele rochiei.

-Dar ăla pe care scria:’ Manu, cu ăsta voiam să merg la ea’.

Au chicotit toate, Adele a bătut în carte cu un pix gros şi el a îngăimat:

-Nu…adică da, mi-a plăcut personajul Edwinei, am citit cartea acum vreo douăzeci de ani şi-mi amitesc în primul rând de ea, deci asta mi-o fi plăcut, dar ploile nu-mi plac.

Fetele şi-au tras scaunele mai aproape, şi-au pus coatele pe masă şi feţele în palme şi s-au uitat lung la el. Soarele lumina părul de pe braţele lor şi numele scrijelite pe lemn. Din tavan a căzut var şi praf şi toate capetele s-au ridicat. Candelabrul greoi s-a legănat câteva secunde şi ovalele lui mici de sticlă, care străluceau în culorile curcubeului, s-au înghiontit un timp şi i-au ţinut cu gura căscată  până când Adele s-a încruntat, şi-a lăsat ochelarii mai jos pe nas şi a zâmbit ironic.

-De ce-ai venit aici?

Paul şi-a rotit verigheta pe deget şi s-a uitat în jos, spre cimentul cu modele bleu şi gri care ar fi putut să fie mai răcoros.

-Dar am spus că mi-a plăcut câte ceva din carte…ah, da, şi cum mestecau întruna betel…toată lumea aia din India, care pe mine mă derutează…şi pe urmă decizia lui…

Cineva deschisese un geam sau mai multe în alte camere şi paginile cărţilor de deasupra se zbăteau. Copertele se deschideau şi închideau la loc, părul fetelor le acoperise faţa şi ele şi-l dădeau la o parte cu mişcări repezi şi se uitau în toate părţile. Una dintre valize a căzut peste alta, Adele şi-a şters iar mustaţa de transpiraţie, apoi şi-a aranjat ochelarii mai bine. Mai jos de fereastră, în faţa caloriferului cu cincisprezece elemenţi pe care atârna o cârpă uitată de Vicky sau de o colegă, erau două sertare, scoase probabil dintr-o sală pentru vreo renovare sau redecorare. Înăuntrul lor rămăseseră doar câteva dopuri de plută, două tirbuşoane, nişte plicuri de ceai şi o cutie de zahăr cubic, al cărei carton fusese udat, se uscase şi dobândise un desen în formă de munte. Lângă sertare fusese ascunsă o pereche de sandale cu toc, una stătea dreaptă şi cealaltă căzuse.

-Parcă se aude muzică de sus, nu? a spus Mili şi a început să se mişte pe scaun în ritmul muzicii. Dacă se mai zbenguiesc mult, o să cadă tavanul.

Fata din dreapta ei s-a lipit de speteaza scaunului, şi-a pus cartea pe genunchi şi a început să citească în timp ce dădea cu tocul sandalei în podea.

-Nu ştiu exact de ce-am venit, a spus Paul şi şi-a învârtit iar verigheta, sertarele alea îmi amintesc de ‘Climate’, filmul turcesc, îl ştiţi? Nu cartea…n-au nicio legătură–şi s-a uitat la fiecare fată, dar ele n-au părut că ştiu-, cum îşi băga el capul în sertar când…în fine, am auzit lucruri bune despre cluburile astea şi…voiam să văd geamantanele…unul e al meu şi… aş vrea să-l iau înapoi.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020