Cursuri de dicție – pachet corporații

Mai bine-ți bagi un deget în fund și-apoi îl pui pe limbă decât să dai curs unei astfel de invitații. Petrecerile organizate de corporații în jurul sărbătorilor de Crăciun. O încântare! Mi se pare atât de falsă distracția aia cu urme de zoaie: după atâta stres și termene limită și nervi și spume, să mâncăm, să bem, să dansăm și să ne pupăm, de parcă tot supliciul anului care urmează să se termine a dispărut în neant. Ba pe naiba! Și dacă te uiți la fețele lor – machiate, frezate, cremuite, bărbierite – peste toate astea, ce vezi? Cearcănele, tati! Cearcănele cât toate zilele, cearcăne de om care muncește – da, li se pare lor că fură timp de la angajator când se surprind procrastinând câteva zeci de minute pe Facebook, dar e o tâmpenie, de fapt, muncesc pe brânci, se vede după cearcăne. Dacă doar ai sta degeaba și-ar veni banul n-ai avea cearcănele alea.
Intri la petrecerile cu pricina și saluți niște perechi de cearcăne din ale căror extreme ridate atârnă câte un zâmbet plasat hidos exact sub pungile de diferite culori – maroniu, movuliu, verzui, crem-gălbui. Un zâmbet asimetric care se chinuie să ascundă aparențele lunilor anterioare. Suntem fericiți, suntem uniți, suntem o familie, nu doar o echipă. Te trezești în familia asta sinistră, te prefaci că te contopești cu atmosfera, când tot ce vrei e să ieși înapoi în aerul rece de afară, deși nici măcar n-ai apucat încă să bei ceva. De obicei, vrei la aer după ce bei, dar acum e prea mult. Era să zici too much, dar te-ai speriat în sinea ta că nu-i normal să gândești în romgleză. De ajuns că așa vorbiți la corporație. Să gândim în română. Să fim normali măcar în interiorul nostru, fie el zbuciumat sau nu. Fie el romglez. De față cu noi înșine să nu ne dăm în stambă. En stambe. Ok? Ok. E too much, ziceai, dar iată că, după primele pahare, începe să ți se pară și ție mai frumos la party, ce petrecere, ăsta-i party în toată regula, nu petrecere, începi să râzi și tu cu ei, te bagi și la shoturi. Și la un dans scurt, în cel mai expus punct al clubului închiriat pe jumătate, spre deliciul privitorilor – tot colegi, nu că ar urmări străinii din cealaltă jumătate de club schimonoselile voastre forțate și deloc plăcute vederii. Apoi te retragi din lumina reflectoarelor să vezi ce-ar mai fi de făcut. Să te delectezi cu colegele mai dezbrăcate decât de obicei – anume atunci când se află înfipte în fața laptopurilor? Nicio satisfacție, oricum ai parte pe Instagram: profil public. Artă nude. Nu te încântă că aici se mai și unduiesc, preferai de o mie de ori să ți-o iei la labă în casă privind la profilul colegei cu arta-n sânge.
A doua zi știi foarte bine cum trebuie să te comporți, astfel încât să nu-și dea seama că ai făcut laba la arta ei nude. Ți-ai format o întreagă strategie și pare să funcționeze. Colega iubitoare de artă nudă se uită în ochii tăi ca și cum nu i-ai fi văzut niciodată sfârcul și nici măcar dunga dintre buci. O victorie personală! Frumos cont de Instagram, i-a spus într-o zi, mai degrabă crispat decât libidinos, un alt coleg. Ți-ai zis atunci, în sinea ta, cât de prost poate să fie. A dat-o atât de pe față, încât femeia, în loc să o ia ca pe un compliment, și-a luat cringe maxim – dublu decât tine acum, care te oftici că nu găsești un înlocuitor românesc al lui cringe, ceea ce te face să fii totuna cu ei, deși îi detești cu toată ființa și te simți diferit – și a uitat că nuditatea e o putere, nu o vulnerabilitate, așa cum zice într-una dintre descrierile artei sale nude. Deci faptul că acum își face bucile să tremure nu te încălzește cu nimic, îi preferi arta, nu zbenguielile.
Dar iat-o pe acea invitată de la o altă firmă care te ține de vorbă chiar pe tine, pentru că nu prea-ți cunoaște colegii. Vă știți din alt context, ha-ha, așa cum le spuneți colegilor tăi. Alt context, ha-ha. Sună atât de misterios și poate lăsa loc multor interpretări, în timp ce, în realitate, nu v-ați mai văzut decât o dată, tu în calitate de bun amic al unui bun amic de-ai ei. O ieșire la bere unde n-ați schimbat nici două cuvinte. Nu-i nimic, las-o, bine c-a apărut. O corvoadă și-o scăpare simultan. Măcar aveți ce vorbi, din moment ce n-ați avut ocazia niciodată până azi. Sau, dacă ați avut o ocazie, n-ați profitat de ea, așadar, acum e momentul, cine știe unde poate duce? Deci cu ce ocazie pe la noi? Dar tu cu ce te ocupi? Și de ce te-au invitat? Aa, ok, fain, ca lumea, cul, cred că e interesant, da, da, este. Apare în conversația voastră și termenul intersectat, ăla care vorbește despre oameni, nu despre liniile drepte sau curbe și nici despre străzi sau vehicule, ăla folosit cu o plăcere de nedescris prin mediile voastre, de parcă ar fi cel mai deștept dintre toate cuvintele cărora le-ați găsit o nouă utilizare. Oh, ce mică-i lumea, mă mir că nu ne-am intersectat până acum. Sau: noi ne știm, ne-am mai intersectat. Așa și voi, v-ați mai intersectat, dar nu prea, că tocmai ați aflat că lucrați pentru companii pereche, deci ați fi putut să vă intersectați mai des. E clar că n-ai chef de-ai tăi, dacă poți folosi intersectat de atâtea ori într-un minut. O prezență din exterior îți prinde bine, dar nici de ea nu prea mai ai chef când volumul muzicii crește treptat, până la imposibil.
Te prefaci că auzi, dar uneori nu poți să te prefaci, pentru că pare că se așteaptă un răspuns de la tine. Atunci ceri să ți se repete, te gândești că e chiar o dovadă de bun simț – va crede că atunci când nu întrebi ce-a spus chiar ai auzit, și că atunci când nu auzi, întrebi, ca și cum n-ai vrea să pierzi nicio fărâmă de informație. Și cum ea nu prea-ți știe colegii, un alt subiect de discuție, după ce s-a clarificat care cu ce se ocupă și s-au rezolvat ecuațiile și intersecțiile, este chiar ăsta – îi prezinți pe cutare sau cutare, fără a-i și face pe bune cunoștință cu persoana respectivă, ci doar așa, de la distanță, arătând cu paharul spre diferitele ținte.
– Dar domnul acela cu cămașă în carouri cine e?
– Cel care ne-a făcut logo-ul.
– Seamănă cu tipul care mi-a reparat calculatorul.
– WHAAAT?
– SEAMĂNĂ CU TIPUL CARE MI-A REPARAT CALCULATORUL!
– Am înțeles care mi-a recomandat vibratorul.
Și legătura s-a creat, pista e liberă, drumul lin și posibilitățile nenumărate. Râdeți cu lacrimi, ați venit niște străini și e posibil să plecați logodiți, sau nu, poate că toată discuția se va-ncheia aici.
– Zici c-aș avea nevoie de niște cursuri de dicție?
– Ei, stai liniștită.
Ți-a cam încălzit inima așa, ești timid și încurcat dintr-o dată, tu, ditamai omul, care, într-o caracterizare exagerată, ai putea fi descris ca având unu pe doi, deși n-ar fi tocmai adevărat, de doi metri să zicem că te apropii, dar de gras, nu ești atât de gras. Te ajută înălțimea. Deci ditamai omul care s-a topit tot de la o glumiță nevinovată și nici măcar intenționată, pur și simplu așa ai auzit și, din cauza șocului, n-ai mai apucat să cugeți asupra variantelor: puteai să nu-i zici ce-ai auzit, să te prefaci că n-ai auzit, ar fi fost perfect plauzibil. Să spui un poftim calm în loc de un what mirat-excitat, dar nu, te-ai scăpat, în horă te-ai băgat, acum ai de jucat.
– Oricum, ce minte ai și tu, de ce, doamne, ți-aș fi zis una ca asta?
Nu schimbă ea subiectul – adică zice ea, dar vrem să arătăm că încă bate apa-n piuă pe vibrator. În loc să-i răspunzi, sau pentru că nu știi ce, aluneci într-o analiză profundă a mărcii ei de vorbire – doamne. Femeia asta, deși e prima dată când purtați o conversație, și uite și tu în ce condiții, zice foarte des doamne, dar nu cu sensul de doamne-ajută, ci ca pe un fel de doamne iartă-mă fără iartă-mă. Interesant, dar ar cam trebui să-i răspunzi. Nu prea te ajută să tragi de timp. Dar parcă nu prea ți-e ok la cap. Parcă s-a cam urcat băutura. Parcă ți-e cam răuț, vorba aia – evident, nu ai spune-o tu, ditamai omu’ de unu pe doi, niciodată, dar poate că domnișoara din fața ta s-ar exprima așa, de ce nu, ea e mignonă și are un chip care te face să-ți vină să crezi că-i vine să diminutiveze. Bine, nu se știe dacă este domnișoară sau doamnă, societatea e vinovată pentru des întâlnita confuzie, întrucât a impus identificarea diferitelor statusuri ale femeii prin aceste apelative aparent inofensive. Bărbații sunt doar domni, pe când femeile, în funcție de titulatura deținută, sunt tratate mai bine sau mai rău, după cum dictează contextul. Dacă ai fi sigur că în fața ta se află o domnișoară ai răspunde într-un fel la întrebarea ei cu de ce, doamne, ți-ar fi zis una ca asta, dar cum există posibilitatea ca în fața ta să se afle o doamnă, preferi să nu-ți creezi probleme. Ar putea fi o doamnă divorțată, însă. Sau, mai puțin probabil, dar nu imposibil, o doamnă văduvă. Dar ți-e rău. Fără ț. Muzica e prea tare, jumătatea de club închiriată se cam învârte, tu mormăi – cu grijă să nu deschizi prea mult gura de teamă să nu mai iasă și altceva pe lângă cuvinte – un habar n-am care o lasă perplexă pe doamna sau pe domnișoara, pentru că poate însemna orice de la ce știu eu de ce-ai zice asta până la pentru că poate-i modul tău de-a agăța sau cine știe ce alte replici de porc nesimțit.
Putea fi începutul unei povești siropoase de dragoste, dar ai redevenit serios, după ultima replică ți-ai mai revenit puțin în fire, tipa din fața ta a rămas asimetrică și parcă ar aștepta o clarificare. E muzica prea tare, mai spui, dând să te îndrepți de spate, ca și cum te-ai pregăti să mai dai o roată prin jumătatea închiriată. Te gândești, ce bou că m-am scăpat cu gluma de căcat, dar măcar am reparat. Păcat. Ce șansă ai ratat.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.