Ultima zi de Carnaval

Obosit după repetiție am pornit în căldura sufocantă spre refugiul meu preferat „La dud”, ascuns printre blocuri la doi pași de haosul orașului. Așa numise patronul de atunci mica grădină de vară umbrită de coroana unui dud bătrân. De câte ori veneam acolo, plecam târziu și aproape de fiecare dată întâlneam pe cineva cunoscut. I-am auzit încă din strada „Speranţei”. Discutau înfirebântaţi la o masă, chiar lângă dud, poetul Mircea Radulian, pictorul Văleanu și arhitectul Steriadi. S-au bucurat de venirea mea.
– Cum merge piesa Alex ? m-a întrebat Mircea.
– Ei, merge și nu prea.
– Păi vine stagiunea, dă-i bătaie ! mă impulsionă Văleanu energic, dar impenetrabil ca întotdeauna. Mă enerva că nu eram în stare niciodată să-mi dau seama dacă chiar vorbea serios, sau nu dădea doi bani.
– Vorbeam despre experienţe stranii, îmi explică Steriadi. Ziceam că pe plajă era puțină lume și am întrebat peste tot. Nimeni nu știa să fi existat acolo cafeneaua cu etaj, terasă şi umbrele colorate, pe care o văzusem atât de clar de la balconul hotelului. Sunt convins că a fost un miraj, sau poate intrarea într-o altă dimensiune, temporală cred, pentru că spaţiul rămăsese acelaşi, cu excepţia dispariţiei cafenelei pe care mi-o amintesc perfect și acum.
– Fii serios, îl apostrofă Văleanu. Cât băuseşi, ce fumaseși nu spui ?
Niciodată nu-l mai văzusem pe Steriadi să se enerveze aşa de tare. Schimbat la faţă zbieră din rărunchi:
– Nu băusem, tâmpitule! Eram cu fii-mea și am fost amândoi șocați că întrebam pe toată lumea despre un „loc” inexistent. Steriadi se uită crunt la Văleanu, care zâmbea ironic evitându-i privirea. Existase dintotdeauna între ei o tensiune greu de explicat şi acum o simţeam din plin cu toţii.
– Ei, gata, interveni Mircea. Important e că e convins de ce a trăit atunci. Dacă a existat sau nu cafeneaua aia e irelevant. Eu unul cred că un om căruia nu i s-a întâmplat măcar odată ceva ieşit din comun, e o persoană foarte tristă, pentru care viaţa nu are surprize. Poate că nu oricui îi este dat să aibă astfel de experienţe.
– Rahat, izucni Văleanu, eu nu sunt trist și nici nu mă consider lipsit de experienţe interesante numai pentru că nu am trecut prin astfel de bazaconii. Ca întotdeauna, cinismul lui rămânea sarea şi piperul întâlnirilor noastre. Am privit în treacăt spre celelalte mese. Câteva fete şterse își făceau selfie-uri. Nu știu de ce asta mi-a adus dintr-o dată aminte de o întâmplare de demult și pentru că se lăsase tăcerea, m-am hotărât să le-o povestesc.
– Eu cred, am început timid, retrăind încă emoţia acelei amintiri, că nu întotdeauna o întâmplare ciudată sau misterioasă trebuie să vină din afară. Misterul, elementul straniu, sau cum vreţi să-l numiţi, poate fi prezent inobservabil în preajma noastră până când „ceva” anume ni-l dezvăluie la un moment dat. Printr-un fel de declic obişnuitul devine relativ și poate căpăta dimensiuni fantastice. Mai știți că la începutul lui iunie la ” Hanul lui Manuc” și Curtea domnească, se ținea Carnavalul „D-ale Bucureştilor 1900” ? În anul acela Carnavalul se deschisese joi. Studioul „Casandra” era cartierul general. Actorii în haine de epocă mergeau printre trecători îndreptându-se spre scena improvizată în faţa hanului. Avusesem şi eu un spectacol cu studenţii mei. În ultima zi căscam gura ca spectator. Spațiul spectacolului se extinsese în stradă cu pantomime și plimbări prin mulţime. Am ascultat un fragment din concertul „Domnişoara Pogany” la cafeneaua veche și mi-am continuat plimbarea pe „Covaci” privind decorul cu firmele de la 1900 de pe faţadele coşcovite „La Mimi, Lenjerie fină”, „Foarfece, cuţite ascuţim.Tocilărie de primă calitate”, „Bigi-Bigi, Plăcintărie”. Am trecut apoi prin Pasajul Sticlarilor….
– Păcat că le-au desființat atelierele, mă întrerupse Văleanu. Și mie îmi plăcea să
trec să-i privesc cum lucrează. Acum cică sunt pe Viilor.
– La Curtea Veche un băiat costumat în arnăut cânta dintr-un caval o melodie ciudată. Trecătorii îi aruncau bani într-un coşuleţ de răchită. Începuse să adie un vânt plăcut. Privind fotografiile cu Bucureștiul de altă dată, expuse la ruine, m-am simţit furat de muzică. În lumina crepusculară totul în jur îşi modificase parcă contururile, zidurile vechi păreau însuflețite de un farmec ciudat. Costumele din garderoba prăfuită a teatrului păreau dintr-o dată ca noi, culorile se învioraseră, ca şi cum o mână magică mi-ar fi înlăturat o ceaţă, sau un abur de pe ochi. Simțeam cum încep să trăiesc acel crâmpei de trecut şi cu toate că eram în blugi, mă mişcam cu graţia vremilor de demult, înclinând uşor din cap spre toţi necunoscuţii, fluturând familiar din mână, sau schiţând în semn de salut atingerea unui joben imaginar spre câte un student de-al meu, care se întâmpla să mă recunoască în mulţime. Am ajuns la Crama domnească. Câțiva studenţi interpretau o schiţă de Caragiale așezați la o masă în faţa barului. În îmbulzeala aia, doar adierea vântului mai potolea puţin căldura. Unii spectatori renunţaseră la mese și stăteau în picioare, mai aproape de actori. Am rămas să beau o bere şi să mănânc ceva. Nu-mi puteam da seama care mese erau libere şi care nu. Toate erau pline de pahare şi farfurii. În debandada generală chelnerii urmăreau şi ei spectacolul, fără să se mai sinchisească de clienţi. Atunci am zărit-o. Purta o rochie gri, lungă, corsajul strâns pe talie cu broderie fină şi un guler de mătase de un roz pal, aproape alburiu. Avea o umbreluţă de culoarea gulerului, pe mânerul căreia îşi sprijinea cu nonșalanță mâna stângă înmănuşată până la cot.
– Bună seara ! Permiteți ? am întrebat-o.
A aprobat printr-un semn discret continuând să urmărească spectacolul. Într-un târziu a apărut un chelner care mi-a întins meniul.
– Patru mici şi o bere, i-am spus.
– N-avem mici.
– E afişat afară.
– Poate la 1900 dom’le.
– Bine, o bere rece, i-am zis când l-am văzut că ridică din umeri.
– E caldă dom’le. Frigiderul e defect.
– Caldă şi un şniţel cu cartofi natur.
– Nu mai sunt cartofi. Mazăre.
– Mazăre.
După discuţia cu chelnerul, atmosfera de vrajă care mă învăluise la ruine începuse să se risipească, dar tăcerea ei avea ceva liniştitor. Mi-am recăpătat calmul. În timp ce urmărea spectacolul, am putut s-o privesc în voie gândindu-mă dacă nu cumva o mai văzusem printre studente. Nu mi se părea cunoscută. Avea părul negru cârlionţat şi un ten proaspăt, foarte palid. Pe lângă grația ei, mă frapase de la început că deși părea să se integreze perfect în peisaj, avea un aer absent prin care se detaşa de atmosfera glumeaţă a Carnavalului. Pe tot parcursul întâlnirii noastre am fost convins că făcea parte din grupul studenţilor. Luasem naturaleţea drept talent şi prezenţa ei drept poză în lumea aceea nebună şi fascinantă a teatrului ieşit în stradă. Ea a comandat o cafea care n-a mai venit niciodată, în timp ce eu înfulecam şniţelul rece sorbind din când în când din berea caldă.
– În ce an eşti ? am întrebat-o referindu-mă la facultate.
– O mie nouă sute, mi-a răspuns privindu-mă cu ochii ei negri în limpezimea
cărora ghiceam un fel de mirare liniştită. Am zâmbit la răspunsul ştrengăresc. Mă atrăgea aerul ei misterios, faptul că se simțea în largul ei în costumația aia. A continuat să asculte cu atenție toate replicile.
– Îţi place interpretarea? am întrebat-o.
– Da, ce caraghioase sunt costumele astea.
Când spusese „costumele astea” privise spre spectatorii aşezaţi la mese, nu spre actori. A surâs privindu-mă lung. După ce s-a terminat sceneta i-am propus să facem câţiva paşi împreună. A acceptat. Ne-am îndreptat spre ruine. Sus amenajaseră un cinematograf. Nu am putut să nu mă opresc la birtul din stânga unde micii erau proaspeţi şi fierbinţi, iar berea rece ca ghiaţa, cu guler de spumă, cum îmi place mie. Ne-am aşezat pe scaunele de fier incomode. Mă intriga mirarea ei și m-am gândit ce bună actriță e. A sorbit spuma cu bucurie copilărească, mi-a zâmbit potrivindu-și o şuviţă rebelă. Privea neliniştită mulţimea forfotind pe lângă noi. La un moment dat mi-a zis:
– Ne plimbăm?
– Sigur, dar să ne mai tragem un pic sufletul. E prea multă lume. Nu-ţi place berea ?
– E bună.
– Ştii cine sunt ? Am întrebat-o sătul de acel joc al misterului ?
– Da.
Răspunsul ei m-a liniştit pe moment atât de mult, încât şi acum mă întreb din ce vanitate copilărească crezusem, că ea m-ar cunoaşte ca persoană publică, ca regizor şi profesor. Orgoliului nostru îi trebuie atât de puţin ca să fie alimentat. M-am liniştit şi am alungat acea senzatie de uşor discomfort pe care o simţisem în preajma ei, fără nici o explicaţie, încă de la început. Prin răspunsul aruncat la întâmplare, cum că m-ar cunoaște, îmi trezise mândria amintindu-mi că sunt important. Nimic altceva nu părea să mai conteze. Știa cine sunt. Ca mai toată lumea prezentă acolo auzise și ea de regizorul și profesorul Alex Velescu. De multe ori după aceea, m-am gândit că îmi fusese trimisă ca o încercare. Atunci pe moment, am fost cuprins de o stupidă veselie. Simţeam că pot pluti cu ea prin mulţime în paşi de dans. Am plecat și ne-am îndreptat spre han. I-am zis că revenim la cinematograf, mai târziu. Fixaseră ecranul de un alb fosforescent și așteptau înunericul pentru proiecție. Când am trecut prin dreptul lui, s-a uitat curioasă, a vrut să mă întrebe ceva, dar s-a răzgândit. În curtea hanului un grup de fete şi băieţi cântau cântece vechi. Perfect sincronizate, vocile lor aveau rezonanţă de clopot reunite într-un singur sunet, pur şi puternic. Am rămas acolo un timp cuceriți de frumuseţea muzicii. A cântat și ea cu ei. Știa toate cuvintele. Lumea a aplaudat la sfârşit. I-au rugat să mai cânte. Au reînceput entuziasmaţi cu alte şi alte cântece. Am stat acolo vreo oră. Se înnoptase şi ei continuau să cânte. Se aprinseseră beculețele iar pe scena din faţa hanului începuse un spectacol de revistă, care bruia corul. Ea a ieşit din grup şi m-a luat de mână.
– Uite, pe terasă se dansează vals !
Am urcat treptele. Eram emoţionat. Mă temeam să nu fiu stângaci, cu toate că dansez destul de bine. Se întâmplă uneori să nu te poţi sincroniza cu partenera şi să rămâi într-un penibil contratimp. Nu a fost aşa. Când ne-am apropiat atingându-ne ușor, am simţit cum toată lumea din jur dispare. Auzeam doar în surdină sunetul muzicii. Eram în acea clipă, un singur trup purtat ca un abur, peste mulţime. Se petrecuse ceva care întrecea cu mult simpla atracţie fizică, ceva ce nu am mai trăit niciodată. Simţeam pur şi simplu cum ne topeam unul în altul contopiţi într-o fiinţă unică. Ca şi cum sufletele noastre şi-ar fi părăsit trupul, lăsându-l îngreunat şi inert, undeva, acolo, jos şi ar fi pornit înlănţuite spre propria lor esenţă printr-un urcuş de o viteză fulgerătoare. M-am gândit de multe ori după aceea, că trăisem poate ceva asemănător cu experienţa cutremurătoare a morţii, dar a morţii înţeleasă ca depăşire a corpului fizic. O comunicare totală prin tăcere şi mişcare. Curgeam cu muzica împreună ca un fluviu impetuos, schimbând între noi mai multe cuvinte şi impresii decât voi mai avea eu timp să materializez în toată viaţa mea. Vorbeam şi nu vorbeam. Râdeam şi nu râdeam. Ne mişcam şi totuşi stăteam pe loc. Eram şi nu eram acolo. Nu ştiu. Cuvintele nu-mi folosesc la nimic. Îmi este imposibil să vă descriu ce am simţit atunci. Oricum a fost cel mai lung „dialog” pe care l-am purtat vreodată cu vreo femeie. Când ne-am oprit, muzica încetase de mult. Intimidați amândoi încercam să ne comportăm firesc, ca şi cum nu se întâmplase nimic deosebit.
– Ana, mergem la film ?
-Da.
Atunci am realizat că aflasem numele ei în timpul valsului, când nici unul din noi nu rostise vreun cuvânt. Ea continua să privească cu nelinişte prin mulţime. Ne-am îndreptat spre ruine. Ca să urci pe terasă trebuia să treci prin expoziţia de fotografii cu Bucureştii de altă dată. Mergeam încet, să nu ne împiedicăm de vreo piatră. Eu văzusem mai devreme fotografiile, dar ea s-a oprit exclamând:
– Uite-o pe Milica!
Era imaginea unei fetiţe în costum naţional care stătea aproape în genunchi ca să mângâie cu o mână un câine alb, mare şi lăţos pe care încerca cu toată puterea să-l cuprindă cu cealaltă mână. Era atâta dragoste nevinovată pe chipul ei, încât am rămas mirat că nu o remarcasem la prima mea trecere. Ana mângâia uşor cu degetele ei lungi fotografia cu o dezmierdare aşa de blândă, de parcă fetița s-ar fi aflat acolo printre noi. Am simţit că doreşte să rămână singură, fără ca ea să-mi spună ceva.
– Te aştept sus, i-am spus.
Filmul începuse. Ecranul reflecta o lumină stranie spre întunericul din pasajul unde o lăsasem pe Ana. Colţul cu fotografia rămăsese vizibil de sus de unde stăteam eu, neacoperit de spaţiul terasei. Am văzut dintr-o cu totul altă perspectivă degetele ei albe mângâind chipul fetiţei. Înţelegeam ce simte şi ce gândeşte cu o intensitate inexplicabilă care m-a surprins și m-a neliniștit. Atunci pe moment mi-am spus că totul e doar în imaginația mea. În stânga jos erau automobilele de epocă viu colorate, aduse din muzeul „Leonida”. La un moment dat am văzut-o la volanul unui Ford galben. Îmi făcea cu mâna. Nu-i puteam distinge bine chipul din cauza unui con de umbră. Am zărit doar pata colorată a umbreluţei de pe bancheta din spate , faldurile rochiei luminate de lună şi de reflecţiile ecranului. Am simţit ca o părere mânuşa fină fluturată de braţul ei alb, lucind sidefiu în întuneric. I-am făcut cu mâna şi am coborât. Am străbătut galeria cu fotografii luând-o la stânga spre muzeul automobilelor. În Ford, pe bancheta din faţă, un cuplu cânta cântece de petrecere. Fata era blondă şi durdulie, roşie în obraji. Sus continua să ruleze filmul. Se stârnise un vânt rece şi atunci am simţit spectrul singurătăţii foşnind în plopii bătrâni. Am strigat-o căutând-o peste tot. Lumea începuse să plece. La han strângeau recuzita şi o încărcau în autocare. Am rămas acolo până când locul a devenit pustiu. M-am întors la automobilele de epocă sperând copilăreşte s-o găsesc. Printre hârtii şi frunze împrăstiate de vânt, pe bancheta din spate a Fordului i-am recunoscut umbreluţa în culoarea rochiei, pe care o remarcasem de la început. Era nouă, extrem de fină. Nu avea nimic în comun cu costumele din recuzita studioului Casandra. O am şi acum acasă. Am lucrat în vara aceea ca un nebun. Premiera spectacolului a avut un succes neașteptat. Primeam buimăcit felicitările, simţeam cum urc pe culmile gloriei, fără nicio bucurie. Critica de obicei atât de incisivă, mi-a fost atunci extrem de favorabilă. Evadasem febril în munca mea. Succesul atât de râvnit altă dată venise într-un moment când nu mai însemna nimic pentru mine. Atunci pe scenă, în ropotul aplauzelor şi al felicitărilor am simţit lacrimi în ochi. Lacrimi de ciudă şi de dorinţă. Aş fi dat totul ca să mai văd o dată chipul Anei.
Toţi au tăcut, până şi Văleanu, de parcă ea era acolo cu noi, privindu-ne mirată. Am băut până la închidere, fără să ne mai spunem nimic.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ