(Citește și părțile 1, 2, 3, 4, 5 și 6)
Mă doare să scriu ce a urmat în continuare. Alaltăieri am încercat și nu am putut. Ieri, la fel. Dar azi sînt ceva mai bine. La mîine nici nu mă gîndesc, o să văd cum va fi. Cel mai bine e să termin povestea acum, azi, atîta timp cît încă sînt în stare.
Am plecat de la festival cu un Uber. Doar eu cu ea. Eliza a rămas acolo, vorbiseră probabil de eventualitatea asta, că e posibil să plecăm în cameră și atunci ea să mai stea, să ne dea puțin timp. Pe bancheta din spate ea a reluat o melodie. Avea voce frumoasă, subțirică. Putea să urce destul de mult și îmi plăcea cum își lua rolul de cîntăreață în serios. Poate că un pic îmi aducea aminte de Diana. Atunci demult, Diana mă înnebunise și presimțeam că așa avea să se întîmple și acum. Luciana era pe cale să mă înnebunească ca orice dragoste la prima vedere. Cîntecul ei trist m-a topit, mai ales că ochii erau invers: plini de viață și de bucurie. Defazarea asta totală între cuvintele rostite și privire mi-a luat mințile. M-am întins, am cuprins-o de după mijloc și am sărutat-o. Mi-am mutat palma în sus, i-am căutat gîtul și mi-am făcut-o căuș, cuprinzînd-i ceafa, apoi mi-am plimbat-o de-a lungul obrazului și urechii, în timp ce o sărutam cu limba. M-am oprit, am privit-o și i-am spus că mi-a plăcut la nebunie să simt buzele și limba care au reușit să scoată asemenea note superbe.
“E ca și cum ar fi venit niște sunete direct din paradis.”
“Ah, ce-ți place ție să rîzi de mine! Parcă eu nu știu că sînt caraghioasă?” a rîs.
“Caraghioasă nu știu dacă ești, dar șmecheră, pun pariu că da!”
Drumul pînă la hotel a fost scurt. Am apucat să aflu că era din București, ca și mine. Asta m-a bucurat. “Wow, ești deci din București!” am repetat voit mirat de vreo trei ori, așa, din senin, simulînd o mare, mare plăcere, ca și cum să fii din București era sinonim cu premiul Nobel pentru pace. Am intrat în lobby-ul gol. Lăsase cheile la recepție și le-a cerut. Recepționistul și-a trecut privirile peste mine, parcă vrînd să întrebe cum de colega de cameră s-a transformat în bărbat. În mod stupid, mi s-a făcut un pic jenă. Zic în mod stupid, pentru că evident ei nu îi era din moment ce m-a pupat scurt pe buze în intervalul cît tipul s-a răsucit după cheie. Afișarea publică a afecțiunii. Nu faci asta decît cînd chiar ești mîndru de persoana de lîngă tine. Eram foarte pe gustul ei deci.
În lift ne-am mai sărutat un pic. De data asta mi-am pornit plimbarea palmelor luînd-o tot de la mijloc, pe care-l cuprinsesem de o parte și de alta, înspre sîni, unde m-am oprit doar apăsînd și masînd-o foarte ușor. A gemut ca o căprioară prinsă într-o capcană nedureroasă. Iar eu, de bună voie intram în capcană odată cu ea. Lațul palmelor mele se speria de posibilitatea pierderii acestei minunate capturi pe care o primeau ca pe un dar neașteptat, dumnezeiesc.
Am privit-o în oglinda cabinei.
“Te cheamă Luciana?”
“Da.”
“Atunci cred că de-asta îți lucesc ochii în halul ăsta. Vine cu numele.”
În urechi avea cercei minusculi, două pietricele de diamant care străluceau în ton cu lumina din ochii ei. Mă privea în continuu ca și cum era important pentru ea să rețină fiecare detaliu al feței mele, dar adevărul e că și eu o priveam la fel pe ea. Am intrat în cameră fără să văd nimic. Nici chiar acum nu aș putea spune cum era mobilată, ce culoare aveau draperiile trase de la geam, unde era televizorul. Tot ce vedeam, cred, amîndoi era doar patul. Am început să facem dragoste. Încercam să nu mă gîndesc la nimic în afară de acea trăire sublimă, deosebită, cînd descoperi pentru prima oară intimitatea gemetelor și zvîrcolililor unei femei de care ești pe cale să te îndrăgostești, și cînd realizezi cu o stupidă uimire că îți place la fel și partea asta ultima rămasă de “verificat”. I-am scos sînii din sutien și i-am luat pe rînd la sărutat. Stăteam rezemat cu spatele de tăblia patului, iar ea peste mine, cu picioarele îndoite, de-o parte și de alta, ca un uriaș W. Am revenit cu capul în sus, spre ea, dar fața ei, cum stătea pe mine, era mai sus decît a mea. Am luat-o cu palma de ceafă, i-am apăsat capul spre mine și am început să o sărut iar pe buze. Gemea și era așa de ciudat de plăcut să aud gemetele ei venind din gura mea. Mi-am coborît palmele pe fesele ei și am început să i le ghidez, așa cum s-ar ghida o parteneră de salsa, să facă rotiri ușoare într-un sens sau altul. După care am intensificat frecvența rotirilor, apoi tot din palme i-am comandat să rămînă nemișcată (pentru că începuse să-mi vină și trecuse prea puțin timp față de ce planurile mari pe care le făcusem). Era timpul mișcărilor înainte-înapoi și în timp ce făceam ghidarea fundului ei cu palmele, dinții mei îi tachinau pe rînd sfîrcurile, mușcînd-o cînd încet, cînd un pic mai tare, cînd trăgînd-i afară prin sucție, cum ar face un sugar cu suzeta primului biberon cald cu care face cunoștință.
Am schimbat poziția. Palmele ei au înșfăcat tăblia patului și m-am mutat în spatele ei. Mă căuta cu fundul și nu m-am putut stăpîni să mă gîndesc că era cel mai obraznic fund pe care-l văzusem. Fără să vreau, dintr-un pur instinct animalic, palma mi s-a ridicat și i-am ars una peste fese. Poate că a fost ca o pedeapsă că știa așa de bine să facă sex, habar n-am, dar geamătul care a însoțit pleznitura m-a înștiințat că i-a plăcut. Apoi, blestemată fie această pornire perversă pe care am avut-o, m-am întins să aprind veioza. Voiam să o văd: mare și goală, în toată spledoarea. Cum se mișcă și cum face, zvîrcolelile și unduirile de șerpoaică, fundulețul ăla pe care în capul meu deja îl botezasem “de bursuc”. Mă excită să-i spun în gînd, hai, dă și mai tare din fundul ăla de bursuc, să văd cît de repede te ține!” Lumina era exact cum îmi place să fie: nici puternică, dar nici slabă. O lumină gălbuie care ne făcea să părem chiar și mai bronzați decît eram. Pe urmă ochii mi s-au oprit în zona dintre picioarele ei, zona triunghiului dulce în care îmi plăcea așa de tare să mă înfig.
Cineva scrisese ceva acolo cu un marker permanent și încă se mai distingea ceva. Scria “Liviu’s property”. Adică vezi Doamne, un vorbitor de engleză. Proprietatea lui Liviu. În inimă am simțit pumnalul înfipt de aceste cuvinte negre care parcă apăruseră dintr-odată acolo, precum o glumă cretină. M-am forțat să ejaculez imediat, pentru că dacă aș mai fi așteptat un minut mi-aș fi pierdut sigur erecția. Excitația s-a risipit și în locul ei în cap mi-a rămas doar un mare vid, o mare mocirlă peste care planau cuvintele ei, auzite de undeva de foarte, foarte departe.
“Wow, ce bine a fost! Oare ți-a plăcut și ție pe cît mi-a plăcut mie?”
* * *
Îmi dau cuvîntul de onoare că sînt expert în durere. Dacă te lași la voia atracției și te atașezi prea tare, prea repede de cineva, nu poți să-ți justifici prostia și să-ți spui că a trecut prea mult timp de cînd maică-ta te învăța să nu te joci cu focul. Durerea e o forță, e mai puternică decît dragostea și decît prietenia. Uneori, dar nu întotdeauna, ura e la fel de puternică. Vreau să spun că uneori ura te poate scoate din prăpastia durerii. Dar durerea vine neașteptat, din senin. De-asta e așa de eficace, că te ia pe nepregătite. Ura te ia mai gradat. Cu ura poți face ceva, pentru că ura te poate ridica din pat, dar durerea nu. Durerea face ce vrea ea din tine, te poate ține la pat pînă ți se atrofiază mușchii, îți poate lua pofta de mîncare pînă nu te mai recunoști în oglindă, îți poate lua somnul pînă ți se duc ochii în fundul capului, ca la muribunzi. Durerea e stăpîna, nu există o stare mai greu de înlăturat ca ea. E ca un virus pentru care nu s-a inventat nici vaccin, nici antibiotic. Cîteodată înveți să trăiești cu ea. Să respiri, să mănînci, să bei și ea, de acolo, din interior te înghiontește din cînd în cînd și-ți aduce aminte că e prezentă și nu are de gînd să plece în altă parte. Nu are de ce. E vina ta că ai fost prost și te-ai atașat de cine nu trebuia. Iar cînd te-ai atașat, chiar și puțin, ai deschis ușa durerii să intre, fără să știi că ea va veni lingîndu-și botul ăla umed și pofticios. Durerea se hrănește din planurile și visele tale nerealizate din cauză că ți le făcusei cu cineva. Vezi tu? Un plan sigur e numai ăla în care nu depinzi de nimeni. Cum era planul meu să urc singur pe munte, înainte să-mi pice ochii pe Luciana.
Singurul mod de a te purta cu durerea e să o accepți, să te înclini și să te pregătești ca pentru o operație pe care o accepți făcută fără anestezie. Ai timp să ceri o scîndurică, așa cum dădeau felcerii bolnavilor cărora li se amputa piciorul, înainte să înșface fierăstrăul. “Mușcă!” Și asta și faci: muști. “Respiră și numără.” Asta faci, respiri și numeri. Durerea e ca un uragan. Vine pe neașteptate și cu mare putere dar puterea aia nu ține mult. Dacă ești dispus să o accepți, să o experimentezi fără să reziști, atunci o să rămîi în urma ei precum o salcie. Nerupt în două.
Durerea îmi spune: Nu o să te mai îndrăgostești niciodată așa de rapid cum ai pățit-o cu Luciana!” Și răspund că știu asta. Durerea îmi spune că nu o să cunosc niciodată o femeie cu un corp mai pe gustul meu ca al ei. Și îi răspund că așa e, sînt de acord că e imposibil, pentru că a naibii durere îmi știe bine gusturile, mi le știe de parcă aș fi eu. Durerea îmi spune că nu o să mai pot rîde niciodată. Și aproape că și asta cred. Dar știu că pot să simulez rîsul. Știu că pot să simulez că sînt ok, e ceva ce am mai făcut. Și știu că simulînd am ieșit treptat din clopotul durerii. Poate că am încă destul noroc cît să o păcălesc pentru ultima oară. Căci să mă mai arunc la fel cu capul înainte, cu siguranță nu o să o mai fac în viața asta. Mă doare că nu o să mai văd acel zîmbet, acei sîni perfecți, acei ochi sclipitori, că nu o să mai simt acel miros unic al pielii ei. Apucasem să-i spun că are cel mai frumos buric din lume și să glumesc (cînd ea s-a mirat de fixația mea) că așa cum Murakami pare că are un fetiș pentru urechea partenerelor (doar în atîtea cărți de-ale lui întîlnești asta) altcineva, unul ca mine, poate avea pentru buric. Printre gemete mi-a răspuns, “incredibil, mmm, ah, și mie… Doamne!… Ce tare îmi place Murakami…”
Ăsta e rolul tău de supus al durerii. Să îngenunchezi în fața ei și să te lași călcat în picioare.
* * *
Era furios și-l înțelegeam. Eram furioasă și pe mine. Iar pe cretinul ăla de Liviu chiar l-aș fi vrut șters de pe fața Pămîntului. Dar mai ales pe mine m-aș fi omorît. Plîngeam și ascultam cum mă umilește. Știam că-i face bine asta, să mă jignească, să-mi spună că sînt o curvă, o femeie de nimic, o pradă ușoară de-o noapte pe care și ultimul bărbat poate să pună mîna. Mă durea să aud asta, dar culmea e că-mi făcea și bine.
“De ce nu sînt în vîrful muntelui, singur în cort și fericit, așa cum trebuia să fiu?”
Apoi a repetat iar că e blocat, că nu poate să înțeleagă ce fel de femeie sînt.
“Cum naiba, acum o zi erai cu unul și azi ești cu mine, și păreai așa de naturală și de fericită de situație! Păreai îndrăgostită de mine!”
“Chiar sînt!”
“Și ăla de ieri? Ai fost doar proprietatea lui, nu? Cel puțin omul așa a scris!” Măcar dacă îngroșai și tu literele, din Liviu în Eliza. Că pe o lesbiană nu pot fi gelos.”
“Ăla de ieri a fost o aventură și atît.”
“Dar de ce trebuia să ai aventuri? Pentru că te mănîncă rău între picioare, nu? Pentru că nu poți aștepta un pic pînă întîlnești pe unul care chiar îți place cu totul, nu doar animalic?”
Am continuat să plîng și să mă gîndesc ce să-i răspund.
“Pot să te întreb cu cîte femei te-ai culcat tu în ultimii cinci ani?”
“Cu vreo șase sau șapte.”
“Ei bine.. eu timp de șapte ani am fost cu același prieten, iubit și în ultimele șase săptămîni m-am culcat cu patru tipi pentru că aveam o convenție cu el. Care e marea diferență între mine și tine, mai ales că eu aveam de gînd să mă mărit săptămîna viitoare? E ca și cum am decis să gust dintr-o viață pe care nu am avut-o și nici nu o să o mai am. Poate că am fost o curvă, cum zici, dar atunci ce am fost acei șapte ani cînd nu m-am uitat decît la un singur bărbat? Și atunci cum pot fi și femeie serioasă și curvă? Și chiar dacă sînt ambele, serioasă am fost șapte ani. Nu ai zice că sînt mai degrabă serioasă? Mai ales că chiar aveam de gînd să mă mărit și să redevin ca înainte?”
“Și acum nu mai ai de gînd să te măriți?”
“Ba aveam pînă să te întîlnesc pe tine. În timp ce făceam sex cu tine, pentru prima oară mi-am dat seama că dacă e să mă mărit, vreau cu tine, nu cu Răzvan.”
“Răzvan e viitorul soț?”
“Da! Cel cu care am fost șapte ani.”
S-a auzit niște apă curgînd pe conducte, sau poate că afară începuse să plouă și venea șuvoi de apă pe vreun burlan. Aș fi vrut să pot ieși în ploaie, să mă spele de toate păcatele și să rămîn curată, ca nouă pentru acest bărbat pe care îl supărasem atît de tare.
“M-ai rănit rău de tot! Pentru că în capul meu deja te modelasem într-un fel… și dintr-odată felul în care te modelasem eu nu mai corespunde cu felul în care am descoperit că ești, că funcționezi. Pentru că nu pot să te înțeleg, serios! Oricît aș vrea să te înțeleg măcar puțin, nu pot. Dacă îl iubeai pe Răzvan, ce rost avea să vezi cum se simte sexul cu alții noi-întîlniți?”
Din păcate, nu exista pentru mine un răspuns onorabil la întrebarea asta. Unul mai bun decît cel pe care deja i-l dădusem.
Se frămînta. Stătea pe marginea patului, avea fața într-o grimasă de durere, și din cînd în cînd își trecea palmele de-a lungul ei și prin păr, apoi cînd ajungea la față le retrăgea înapoi în jos pînă la obraji. Cum fac pisicile cînd se spală pe față. Făcea ca și cum durerea era formată din scame, scaieți lipiți de față și de păr și cumva cu palmele le-ar fi putut da jos. Mi-era milă să-l văd așa și plîngeam.
“Păcat. Eu te înțeleg pe tine… Și nu doar că te înțeleg. Aș fi renunțat acum la Răzvan, pentru tine. Aș fi renunțat la un bărbat cu care am fost șapte ani.. iar pe tine te știu doar de o zi. Ce zici de asta? Cine ți-a făcut o declarație de dragoste ca a mea?
“Nu accept să îmi risc viitorul cu tine. Deja mi-am jucat viața și sănătatea cu cîteva femei pînă acum. Eram dinainte pe marginea unei prăpăstii și simt că tu mi-ai făcut vînt în abis. Chiar dacă acum mi-ai aruncat o frînghie și zici că mă tragi, eu știu că ești imprevizibilă. Știu că îmi poți da drumul înapoi. Nu azi, nu mîine, nu poimîine, dar vreodată.
“NU! Îți jur că nu sînt! Îți jur că am fost cea mai previzibilă și plictisitoare femeie pe care ți-o poți imagina. Te rog, nu mă judeca pentru o lună din viața mea! Te rog mult! Pentru că nu e corect. Viața mea a fost lungă și ar trebui o lună să conteze doar o lună.”
M-a privit lung, apoi s-a întins către mine și mi-a șters lacrimile cu palma. Am fost sigur că o să spună ceva bun, pentru că și în ochii lui apăruseră lacrimi, și în general lacrimile sînt semn că cedezi, că măcar un pic cedezi, da nu, vorbele care ieșeau din el nu aveau nimic iertător în ele.
“Nu! Știi de ce? Pentru că și eu simțeam că mă îndrăgostesc de tine tare de tot. Dar prefer să sufăr acum decît să sufăr mai rău peste un an sau dracu știe cînd. Idioato ce ești… Nu vreau să te mai văd niciodată! Deja m-ai distrus, dar cel puțin simt că încă am o mică șansă să mă refac.”
Am rămas așa, nemișcată. Doar lacrimile ieșeau singure din mine, cu o voință numai a lor. Nu m-am uitat după el. I-am auzit pașii pe parchet, îndreptîndu-se spre ușă, am auzit ușa deschizîndu-se și închizîndu-se în urma lui și deabia atunci m-am lăsat în voia suferinței.
Plîngeam tare, în hohote, mă văitam. Am plîns cu sughițuri, mult, mult timp și tot ce voiam era ca Eliza să nu se întoarcă. Nu că mi-era rușine de ea. Doar simțeam ca și cum voiam să plîng pentru tot restul vieții.
Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!
Lasă un răspuns