Alex și Luciana (6)

(Citește și părțile 1, 2, 3, 4 și 5)

– Luci, nu ai promis că ne distrăm, nu ai zis că facem girl power, show total și un week-end cu prostioare de o să le ținem minte pe viață? 
– Ba da, Eliza, am zis. Și care-i problema? 
– Problema e că ți-a picat cu tronc pulifriciul ăsta din tren. Din TREN! Adică înțelegeam dacă ne aștepta cu un BMW M50 să ne ducă la hotel. Nu cu un rucsac în care ar încăpea toate hainele mele de iarnă!
Nu realiza că devenise agasantă. Pe mine mă enervează ideea de bîrfă gratuită, în timp ce ea adoră asta. Chiar dacă e vorba despre o persoană aproape necunoscută, așa cum era el deocamdată, urăsc să o fac. E adevărat că uneori e amuzant să ascult bîrfe, aș minți să nu recunosc, dar depinde mult cine e luat în vizor. În locul bîrfei, mi-am dezvoltat o altă formă de divertisment, una pe care puțini oameni cred că o au: să-mi imaginez lucruri despre persoane necunoscute. Să mă uit la cameristă și să-mi imaginez ce viață are, cum arată soțul ei și cu ce își petrec timpul liber. Uneori cînd văd un cuplu îmi place să-mi imaginez cum arată făcînd dragoste, ce poziții le plac și în ce ordine le schimbă. De multe ori în tren sau în metrou fac poze pe furiș la diverse persoane care mă atrag. Atrag, e totuși mult spus. E ca o formă de energie pe care o simt venind dinspre ei spre mine. Cred că tot curiozitatea e cauza. Aș vrea să știu mai multe despre ei, dar cum asta e imposibil, sfîrșesc scriindu-le povestea vieții în cap. E adevărat că în majoritatea cazurilor fac poze la bărbați iar la femei mai rar, și că poveștile masculilor mă interesează mai mult. Dar asta e normalitatea, nu? Pe telefon am un fișier secret în care salvez toate aceste poze pe care am început să le fac din facultate. Profa mea de limba română parcă a și spus chestia asta, că frumusețea literaturii provine și din faptul că spre deosebire de viața de zi cu zi acolo, în cărți, calomniile sînt imaginate, aparțin unor personaje. Descrii cum îți omorî șeful și chiar te descarci într-un mod nevinovat. Dar să o aud pe Eliza cum spune că un bărbat e mai prejos decît altul doar pentru simplul fapt că a venit cu trenul și nu cu mașina, iată ceva ce nu pot să înghit. Așa că am intrat la baie, am blocat ușa și am lăsat-o să trăncănească. M-am așezat pe capacul veceului, mi-am deschis folderul cu poze, curioasă să văd cît de bine îl prinsesem. Da, neobservată de nimeni, apucasem să-i fac o poză pe furiș. Era mișcată, ce păcat! Un semi-profil. Mai bine ieșise o doamnă în vîrstă pupată de un tînăr, probabil fiul care o așteptase la gară.
Ce înseamnă atracția! Îmi dădeam seama acum, privind poza, că nu reținusem mai nimic din decor de cînd coborîsem din tren și pînă cînd mă despărțisem de el.  
Am tresărit cînd telefonul a prins să vibreze. Răzvan era salvat ca « Răzvan ». Nu « motănel », nici « iubi » și nici « babe ».
– Ce face cea mai mare frumusețe?
– Destul de bine. Tocmai m-am cazat.
– Nu te întrebam dacă te-ai cazat sau ce tocmai ai făcut și nici dacă ai avut loc la geam în tren, ci ce faci? Te-ai mai gîndit la mine? Te bucuri că pauza noastră se apropie de sfîrșit?
– Acum tocmai făceam pipi, Răzvan…
– Ah, vezi? Ce poate fi mai plăcut decît să fii atît de intim cu cineva încît să-i poți spune pînă și asta. Dar te gîndești la mine?
– Da, în general mă gîndesc. Totuși nu chiar acum, cînd, așa cum îți spun…
Evitam să-l mint.
– Păi cred că ar trebui să mă bucur că nu te gîndești la mine cînd faci pipi, nu? Sau Doamne ferește mai rău cînd…
Răzvan. Așa e el. Distractiv și devotat sută la sută mie. Pun pariu că și acum, în pauza asta, cînd a făcut – și nu mă îndoiesc că a făcut – sex cu altele, s-a gîndit în timpul ăla la mine. În timp ce eu, recunosc, nu m-am gîndit deloc la el. Bărbații ăia cu care am fost și care, pun pariu pe oricît, sînt mai puțini la număr decît femeile alea cu care a fost el, am vrut să-i simt ca pe niște indivizi unici pe care Universul mi i-a dat cadou. Sau poate că nu mă exprim bine. Nu au fost cadouri. Au fost niște experiențe care ar fi trebuit să-mi demonstreze că Răzvan este ceea ce vreau eu de la viață de acum înainte. Ah, sper că viața să fie bună cu mine și să nu-mi arate exact contrariul.
Mi-e poftă și mi-e frică de acest Alex… 
– Așa e, Răzvan, ar trebui să te bucuri, m-am gîndit des la tine.
– Ce faceți în seara asta? Nu o lăsa pe Eliza să te atragă la cele mai mari prostii.
– Normal că nu. Doar unele mici. Am voie unele mici?
– Prostioare, da, ai voie.
– Atunci exact asta o să fac. Prostioare.
– Promiți?
– Promit!
– Mulțumesc. Te iubesc mult, nu uita!
– Nu uit!
– Și tu pe mine?
– Bineînțeles. 
Am închis. Nici măcar nu eram ipocrită, cu toate că un sfert de oră mai tîrziu, după ce am ieșit din baie și Eliza, deja îmbrăcată și parfumată, m-a anunțat că vom pleca să luăm telegondola, l-am textat pe Alex, întrebîndu-l dacă nu ar vrea să vină cu noi să vadă panorama. Nu mă consider ipocrită, din moment ce mi-aș da viața pentru Răzvan. E omul care ar face orice pentru mine: și-ar da și haina de pe el, iar dacă m-aș îmbolnăvi ar sta lîngă mine și m-ar îngriji cu cel mai mare devotament. Nu cred că Alex și-ar da viața pentru mine. Ar fi și absurd. Nu mă cunoaște. Nu știe nimic despre mine. E cum spuneam mai devreme: imaginație. El, probabil, își imaginează cum sînt eu în timp ce eu îmi imaginez cum e el. E foarte puțină realitate în momentul ăsta. De-asta e și așa de palpitant. 

* * *

Mă simțeam mulțumit și cu chef de acțiune. Pentru prima oară în mai bine de trei luni adrenalina îmi pompa sînge în vene nu ca să dau o pasă bună, sau să calculez unde pun piciorul să nu-mi rup gîtul în vreo rîpă, ci la gîndul că o fată atît de frumoasă e interesată de mine. Asta mă făcuse să uit și de foame și de sete. Pe de altă parte, mă simțeam mai obosit psihic decît aș fi fost dacă nu aș fi întîlnit-o pe Luciana și nu aș fi vorbit cu ele. Cred că de felul meu sînt mai degrabă introvertit, iar ca să fii spontan și să intri în vorbă cu o necunoscută (care în plus arată intimidant de bine) cere un efort de voință și de concentrare. Trebuie să recunosc, de fiecare dată cînd îmi impun să impresionez o tipă, mă simt un pic ca la un interviu : primele cîteva minute sînt cele în care se ia decizia. Da, e un consum de energie să faci pe extrovertitul cînd nu ești, dar merită, cum dacă nu faci acest efort, nu ai decît să te mulțumești cu ce pică sau să ți-o iei în mînă. Vorbeam o dată cu unchiu-meu (un vulpoi bătrîn și versat cînd vine vorba de femei) și-l întrebam cum de sînt așa multe femei care se uită după bărbați, adică mie mi se părea că bărbați care se uită activ după tipe sînt ceva mai puțini. Și unchiu-meu mi-a servit-o spontan. E simplu, în general se așteaptă ca primul pas să-l facă bărbații, numai că în ziua de azi, de la atîtea computere și site-uri porno, prea mulți bărbați sînt labagii. Se complac să și-o frece în fața televizorului decît să își tragă pantalonii pe ei și să iasă afară la agățat.  
Orașul nu-mi trezea cine știe ce amintiri plăcute. În perioada în care lucrasem aici, nu locuisem în Poiană. De fapt, nici nu mai țin minte cum se numea cartierul, dar era o zonă muncitorească, de la marginea orașului. Nu departe de acolo întorceau și tramvaiele. În prima seară nu cunoșteam pe nimeni, așa că de singurătate am ieșit la o bere cu niște muncitori. Locul de muncă era dur așa că muncitorii erau genul de oameni abrutizați de condițiile grele și cantitatea de alcool pe care-o turnau în ei. Majoritatea comandau votcă pe care o stingeau cu bere, iar la masă se luau în permanență la mișto. Cei care aveau categorie mare făceau cinste celor cu salarii mai mici, dar nu elegant, ci ridiculizîndu-i că nu au bani și nici mîndrie să refuze alcool primit pe gratis. Mie îmi făceau cinste pentru că eram inginer și voiau să se pună bine cu mine. Își analizau slăbiciunile. Cîte unul că nu ține la băutură, un altul că are un tic nervos. Erau oameni simpli, sau mai bine spus de o bădărănie simplă. Cum, tu chiar nu poți să-ți oprești ochiul să nu mai clipească? Apoi îi ardea brusc o palmă, chipurile o încercare de tratament. Își spuneau lucruri grețoase unul altuia și cu cît erau mai oribile cu atît înjurau și rîdeau mai tare. La un moment dat, unul s-a dus la toaletă și a stat mult. Era slab, nebărbierit și îmbrăcat în aceleași haine împuțite în care muncise toată ziua, în căldură. L-au întrebat unde a stat așa mult, ceea ce i-a produs un surîs enigmatic. Atunci un altul a început să-l înjure. Ar trebui să-ți fie rușine, fetița aia e de vîrsta alor tale pe care le-ai lăsat acasă! Și ei veniseră din alte zone ale țării, ca și mine. Din schimbul de replici, am înțeles că o fată de vîrsta liceului venea să se prostitueze chiar acolo, în toaletă sau într-o cămăruță în care se țineau ustensilele de făcut curat. 
Într-o zi am uitat apa curgînd și am făcut inundație. O inundație care m-a costat al doilea salariu după ce cu primul am făcut cinste, l-am tocat aproape pe tot la restaurant, după cum era tradiția. Într-o altă zi era cît pe ce să mor într-un accident de muncă. A fost groaznic cînd, timp de vreun minut, viața mea a depins de noroc : trece sau nu trece cineva pe acolo, avînd în vedere că era pauza de masă și neajutat aș fi murit rapid. Dar nu despre asta e vorba aici.
Într-o altă zi a sunat telefonul fix. Era o fată din zonă care știa numărul, m-am gîndit că era probabil curioasă să vadă cine închiriază. Proprietarul închiriase apartamentul direct întreprinderii, iar întreprinderea caza acolo angajați ca mine, veniți pe o perioadă scurtă din alte orașe. Înaintea mea locuise un subinginer din Craiova, afemeiat, mai mare cu vreo douăzeci de ani ca mine, dar care umbla cu din astea tinere. Cine știe dacă tipa nu-l sunase pe el, poate avusese o relație cu ea, poate o păcălise că stă nu două luni, ci doi ani? I-am spus că sînt singur și că mă plictisesc seara și că poate să mă mai sune oricînd vrea, dar nu după unsprezece noaptea, cînd trebuie să mă culc, pentru că programul în fabrica aia nenorocită începea la șapte și trebuia să mă trezesc la șase. Seara nu mă uitam la televizor. Sună incredibil dar apartamentul, deși venea mobilat, nu avea televizor. După ce luam masa la restaurant, făceam un duș lung, apoi mă băgam în pat. Citeam pînă mă lua somnul. Fata suna cam între nouă și zece și din moment ce nu știam dacă era frumoasă sau urîtă, vorbeam relaxat despre orice îmi trecea prin cap. Țin minte că odată îi povesteam cum se pregătește pastrama de oaie, cu atîtea detalii că ea s-a întrerupt și m-a pus să-mi ciulesc urechile și să-i spun dacă se aude ceva. « Îți ghiorăie mațele! » Ea a recunoscut că așa era. « Îmi place să aud asta, e o chestie intimă ghiorăitul mațelor. Dacă ți se întîmplă la teatru și e o piesă liniștită, trebuie să pleci de jenă, nu? Eu clar aș pleca. » I-am cerut să-și pună receptorul iar pe pîntece și într-adevăr, părea că i-era foame. Și cine se duce flămînd la culcare în ziua de azi? Chiar și dacă nu ai bani, o pîine goală să-ți umfli burta cu ceva cît să poți dormi, oricine își permite. Așa că m-am gîndit că o fi grasă sau plinuță și ține cură de slăbire. Plinuțele îmi plac, dar grasele deloc. Oricum, mi-era peste mînă să o întreb dacă era într-o cură de slăbire. Mai ușor mi-a fost să o invit la restaurant. «Acum» m-a întrebat. «De ce nu, dacă ți-e foame…» «Nu, la ora asta chiar nu pot să mai ies…»
Cît am stat acolo am încercat toate tertipurile să o fac să ne întîlnim, dar nimic nu a funcționat. Nu știam ce problemă avea. Doar îmi spunea că a avut o copilărie tristă, că tinerețea, în cartierul ăsta mizerabil, o simte prăfuită ca geamul ferestrei prin care privește blocul gri de vis-a-vis, că a avut o singură iubire după care a rămas cu un gust amar și că e deja convinsă că viitorul nu-i va aduce nimic. Cu cît vorbeam mai mult la telefon cu ea, cu atît simțeam că-mi ratasem cariera : că ar fi trebuit să ma fac psiholog sau, și mai și, psihiatru.
«Dacă tu nu vrei să ieși, nu ai măcar o soră sau vreo prietenă care ar vrea să se combine cu mine?» am întrebat-o odată, exasperat de refuzurile ei.  
Mi-a închis și nu m-a mai sunat. 
Culmea e că nu foloseam telefonul ăla niciodată și în săptămîna cînd am încheiat contractul la Brașov m-a învățat un coleg ce să formez ca să apelez ultima persoană care m-a sunat. A răspuns un băiețel, norocul meu. L-am întrebat care este adresa, pentru că am trimis un cadou din partea firmei și am completat-o eronat, drept pentru care pachetul cu cadoul a revenit înapoi la mine. Mi-am notat-o și era așa cum bănuisem, destul de aproape de mine. Am stat aproape o oră parcat în Dacia papuc a firmei, pînă mi-am făcut curaj să sun la ușă. Împrumutasem o salopetă albastră nouă de la serviciu. Aveam și un ecuson pe care scria Daniel Pandele. Am sunat, mi-a deschis un băiețel, după voce era același care îmi răspunsese la telefon.
«Sînt de la termoficare, e o țeavă întreruptă în bloc, doar trebuie să intru un minut să verific pentru fisuri. E important, cu gazele nu-i de joacă.»
Am intrat, mi-am băgat nasul prin bucătărie, apoi în sufragerie, unde am dat bună ziua unei femei de vreo treizeci de ani, cu trăsături frumoase, dar cu o tristețe adînc gravată în ochi. Se afla într-un scaun cu rotile.
« Totul e în regulă la dumneavoastră. »
« Mersi! »
« Nu aveți pentru ce… » am spus, închizînd ușa stingher, ca un borfaș aproape demascat.
Nu mi-a recunoscut vocea.
Mi-am adus aminte cînd îmi dăduse să-i ascult ghiorăitul matelor și cînd îi cerusem să-și coboare receptorul mai jos, și să se frece cu el între picioare să-i aud foșnetul fustei sau al chiloților. Mi-am adus aminte cum se conformase, cum gemuse și cum plînsese după aceea la telefon și mai ales, cum nu fusesem în stare să o liniștesc și nici să o fac să-mi spună care era problema.
Mi-am găsit ușor cameră pentru o noapte, într-o casă încremenită parcă în epoca lui Ceaușescu. Mobilată cu genul de șifoniere și canapele grele, complet nepractice făcînd camera să pară chiar mai mică decît era. Bibelourile cu lei, cîini și pisici, paharele pentru musafiri care nu mai vin niciodată, poze alb-negru pe majoritatea pereților – și ei zugrăviți stil calciu, stil anii ‘80. Arată de muzeu dar prețul e aproape la fel de mic ca la o cabană. Oricum, nu cred că Iuliana ar vrea să se culce cu mine din prima. Nu mă stresează gîndul că va trebui să o aduc aici unde-mi va fi jenă, cum, chiar dacă totul va merge ca pe roate între noi, din experiență știu că atunci cînd două femei sînt împreună există constrîngerea de a nu pleca imediat cu primul străin care-ți iese în cale, ca să dai impresia că ai fi curvă. Relațiile dintre femei sînt complet altfel decît relațiile dintre bărbați, de multe ori și cînd se afișează drept cele mai bune prietene. Un prieten adevărat e acel cineva care îți știe versul secret, unic doar inimii tale și ți-l poate reaminti cînd tu l-ai uitat. Adică nu cineva care îți știe toate secretele, nu e de-ajuns asta, ci cineva care cunoscîndu-te cum ești în toată intimitatea ta, știe la nevoie pe ce butoane să apese ca să te ajute să redevii iar ca înainte. Poate că așa era Eliza pentru ea și eram doar invidios că nu aveam și eu pe cineva la fel în prezent. 
Mi-am făcut un duș apoi mi-am schimbat pantalonii scurți cu niște blugi negri și tricoul cu o cămașă bleumarin. Mi-am probat cum ar merge o șapcă pe cap pentru diseară, să arăt mai « folk », mi-am dat cu after shave fără să mă bărbieresc, în primul rînd că îmi stă mai bine așa, și în al doilea, pentru că nu voiam să apar, Doamne ferește, iritat sau cu aspect roșiatic, ca un adolescent la balul bobocilor. Am sunat-o și ne-am dat întîlnire la intrarea la spectacol. Apoi am încercat să trag un pui de somn, dar mi-a fost imposibil să-mi opresc gîndurile spre ea, care se jucau cu mine cum voiau, luînd-o înspre tot felul de fantezii și scenarii. Mă vedeam cu ea la munte, urcînd pe potecă chiar în fața mea, mișcîndu-și fesele alea de vis la un metru de mine – așa tot să urci. Și să-i auzi veselia din voce, știind că în mare parte, tu ești sursa acelei bucurii. Cred că e de-ajuns să nu-mi doresc altceva. Doar eu cu ea în cort, soarele la apus, și un vin fiert cu scorțișoară în cană. Să ne povestim chestii, ce ne place, ce cărți, ce filme. Cum de am avut norocul să o prind singură, așa o frumusețe ca ea. Ce liceu a făcut, ce facultate. Aveam imaginea ei spălîndu-se dimineața, aplecată peste un pîrîu, crezînd că nu o vede nimeni și forțîndu-se să nu țipe în timp ce-și arunca apă peste sîni, pe bust, pe față. Mă vedeam peste ea, adulmecînd-o și sărutînd-o peste tot.  
Tocmai cînd eram pe punctul să adorm am primit un text. Era de la ea. 
Tu ce faci? Vrei să vii cu noi cu telegondola să vedem panorama de sus? 
Mi s-a părut distractiv să-i răspund Dorm, ca să prind puteri pentru diseară! dar în loc de asta i-am scris că fac o baie în cadă și că m-a luat o lene de zile mari, dar îi mulțumesc că s-a gîndit la mine și de-abia aștept să ne vedem diseară. 
Mi-a răspuns doar: Și eu! La care am făcut pe prostul și i-am scris: Și tu faci baie în cadă!? Ce coincidență!  
Mi-a răspuns: Și mie mi s-a făcut lene, dar trage Eliza de mine să ieșim și să ne bucurăm de vremea bună. 
Culmea e că deși de felul meu adorm greu, apartamentul cu iz de secol trecut a avut un efect atît de liniștitor încît am adormit și m-am trezit după două ore mai odihnit decît dacă aș fi fost într-un pat de Hilton. Sau, mă rog, Aro Palace. 

* * *

– Auzi?
“Auzi?” era unul din multele feluri ale Elizei de a se răsfăța. Ca o pisica mare, albă și curată care clipește lung și des în fața ta. E o dovadă de încredere pentru o felină să clipească așa lung, lung de tot. Îți dă de înțeles că se simte pe deplin confortabilă în fața ta și te îndeamnă să o imiți. “Poți să te relaxezi și tu total, și dacă tot te simți atît de bine și atît de relaxată, ce ar fi să mă și mîngîi un pic?” 
– Da, zi!
– Am așa un feeling că în noaptea asta o să întîlnesc un prince charming.
“Un” prince charming! Ca și cum prinții ăștia ar veni la noi pe bandă rulantă. Și chiar așa și vin, dă de înțeles Eliza, dacă știi cum să îți inventezi profilul pe siteurile de socializare. Doar că în seara asta simte că o să-l întîlnească prin metode convenționale.
Am lăsat-o să continue. Mă așteptam că o să mă tachineze iar pe motiv că “încalc” regulile și urmează să mă prezint cu un tip agățat în altă parte. Adică din gară.
– Super! De obicei simți bine.
– Normal că simt bine. Succesul e suma a trei lucruri: inteligență, adică IQ, cunoștințe acumulate și spontaneitatea în a le folosi și, bineînțeles, intuiție. Doar cu inteligență și experientă de viață nu faci nimic. Numai că Eliza ta stă bine și la capitolul ăsta cel mai important: am intuiție, știu ce-mi face bine și ce nu. Presimt ce trebuie să se întîmple și asta mă face să fiu ceva mai pregătită.
– Bravo ție, Eliza. 
– Dar dacă, să zicem, chiar o să-mi sară prince charming în noaptea asta, și chiar o să-mi placă la nebunie de el, știi, atît de mare atracție că nu aș putea să-i refuz nimic… ce zici? avînd în vedere că nu pot face sex normal nici azi și nici în următoarele trei zile… oare ar fi ok să-i fac sex oral de la prima întîlnire?
– Doamne, Eliza, ce tot mă întrebi lucruri de-astea?! De unde să știu eu ce poți face și ce nu poți face din prima? E treaba ta.
– Dar tu în locul meu ai face-o?
– De cîte ori să-ți spun că nu am chef să intru în jocul ăsta. Habar n-am! Mă întrebi exact ca la grădiniță, dacă aș naufragia pe o insulă pustie cu cel mai nesuferit băiat din clasă dacă pînă la urmă aș face sex cu el?! Asta e ideea?
– Da! rîse ea cu toată gura. Hai, nu cu cel mai nesuferit din clasă, că oricum nu știu despre cine e vorba. Dar cu recepționistul ăsta simpatic, dar totuși burtos. Ai face?
– Nu cred!
– Dar după o lună? Dacă nu ar fi nici un alt bărbat decît el? Doar nu te-ai masturba la nesfîrșit, nu?
– Ba eu cred că da. Decît cu ăsta, prefer degetele proprii și imaginația.
– Ah, Luciana, ești incorigibilă!

Tachinările ei din timpuri imemorabile astea erau. Despre posibili iubiți. “M-am gîndit în dimineața asta cu cine te-ai potrivi tu cel mai bine la pat dacă nu ar fi Răzvan… Acum să nu crezi că fac mișto de tine, chiar vorbesc serios.” Nu era nici o îndoială că îi plăceau toate astea, toate aceste împerecheri imaginare absurde, deși altcineva ar fi spus cu siguranță că era urît, urît și indecent să mă tachineze în timp ce știa că eram strîns legată într-o relație de lungă durată, așa cum eram eu pe atunci, cu adevărat legată de Răzvan, în timp ce ea era liberă ca pasărea cerului. Să-mi spună detalii picante despre iubirile ei pasagere. Dacă ar fi știut Răzvan de cîte ori ar fi trebuit să-i fi mulțumit ei pentru nerăbdarea și ardoarea cu care mă prezentam seara, acasă, în patul conjugal.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *