Obiceiuri, dorințe și lecturi de sărbători (chestionar)

Chiar în primele ore ale zilei de 1 ianuarie, imediat după ce se trecea în noul an – vă povestesc din ceea ce îmi amintesc – era un obicei legat oarecum de belșug. Un vecin de-al părinților mei, nenea Tudor, venea la fereastra părinților mei și arunca în geam cu boabe de grâu sau de porumb, apoi era invitat în casă de ai mei, servit cu un pahar de vin și cu alte bunătăți de pe masa de Revelion, mai ales că bucatele nu fuseseră încă strânse. Iar gestul acesta, de a arunca cu boabe, era de bun augur, mă gândesc, chiar dacă ai mei nu mi-au explicat niciodată însemnătatea acestui gest (eu credeam că nenea Tudor vine la noi după miezul nopții doar ca să bea un pahar de vin… sau mai multe).

Cu timpul, mi-am făcut propriile obiceiuri, fără să am pretenția să le impun altora. Să nu mă îmbuib, să nu împodobesc decât brad artificial, să deplâng soarta brăduților ca pe a mieilor de Paște. În rest, despre nou-născuți, numai de bine. Crăciunul, sau cum s-o mai fi numind, sărbători de iarnă și sfârșit de an, e doar un prilej de a petrece timp, cât se mai poate, alături de cei cu adevărat dragi. Nu doar pentru că așa se face, uneori încă din noiembrie, cu târguri de împrumut gata la suprapreț.

Nu prea. Am încercat o perioadă să ne adaptăm tradițiilor locale, din Belgia, unde se pune mult accent pe ziua de sfântul Nicolae. Copiii primesc cadouri considerabile pe 6 decembrie, sunt răsfățați, în vreme ce de Crăciun se oferă câte o mică atenție în familie, iar dacă familia e numeroasă, se organizează Secret Santa. Am alternat tradițiile, dar în cele din urmă am rămas cu cele cu care am crescut. Sunt mai aproape de suflet.

Tradiția mea de Crăciun este să recitesc una din cărțile copilăriei, romane sau volume de povestiri care nu sunt neapărat toate destinate copiilor, dar pe care le asociez cu iarna și nerăbdarea lunii decembrie, deci pe care le-am citit întâmplător în perioada Crăciunului și care sunt pentru mine o sursă de nostalgie. Depinde ce se nimerea să avem prin casă atunci, în anii `90, când bibliotecile erau ticsite cu câțiva autori de care românii erau îndrăgostiți până peste cap, dar cu cei moșteniți din comunism. Am să dau și câteva titluri: Shogun și Changi (James Clavell), Jurassic Park (Michael Crichton), Blindatele morții (Sven Hassel), Carrie (Stephen King). Iar dintre cărțile pentru copii: Căpitanul Hatteras (Jules Verne), Winnetou (Karl May), Fram, ursul polar (Cezar Petrescu), În casa bunicilor (Ionel Teodoreanu), Vitea Maleev la școală și acasă (Nicolai Nosov)  – ultimele trei din Biblioteca pentru toți copii, poate cea mai faină colecție de cărți a copilăriei mele.

Când trăim în București mergeam mereu la munte cu toată familia. Acum în UK, voi petrece Crăciunul într-un hotel de lux (countryside hotel), dar departe de familie. A devenit și asta o tradiție.

Mi-am petrecut copilăria și adolescența într-un sat din Oltenia, pentru mine cea mai frumoasă și mai așteptată zi din an era Ajunul Crăciunului. Exista (și încă există, dar este suspendat pe motiv de pandemie) un obicei popular, mersul în colindeți. Ca să ajungem în capul satului, trebuia să urcăm și să coborâm niște dealuri, printre troiene. Plecam în cete, ne strângeam la destinație câteva zeci de persoane: copii, adulți, bătrâni, apoi treceam pe la toate casele. Primeam colăcei, eugenii, mere și uneori, câte o portocală. Am mers în colindeți aproape în fiecare an, timp de un sfert de secol (wow, cum sună!), la început cu ceilalți copii de vârsta mea, apoi cu sora, cu sora și partenera mea, cu sora și partenerii noștri. Mă întâlneam cu toți cunoscuții, pe unii îi vedeam doar în acea zi a anului, ne bucuram de revedere și ne întristam în același timp. După ce terminam de colindat ne îndreptam spre casă, știam că trebuia să fi ajuns deja Moș Crăciun. Bănuiam ce cadouri urma să primim, nu erau prea multe opțiuni în Motru. Important e că moșneagul nu sărea pe niciunul, era destul de tolerant. 😊 Desfăceam cadourile, apoi întindeam o față de masă de pat, ne așezam toți în jurul ei (mai puțin tata, că el se străduia să tragă vinul din damigeană și asta îi lua mai mult decât estima 😊 goleam plasele cu colindeți, și le sortam conținutul și mi se părea că timpul începea să meargă în sens invers, spre copilărie.

În comunitatea din care fac parte, există un fel de obicei care are o semnificație, pe cât de revoltătoare, pe atât de insolită, aș spune. În noaptea Ajunului se practică obiceiul descolindatului, opusul colindatului,care arată faptul că există familii în care fetele adorm și, astfel, nu-și întâmpină sau așteaptă feciorii care, în mod sigur, sosesc, în cete, acompaniați de muzică și de voie bună, vestind colindul într-un soi de atmosferă sincretică, ce îmbină cântecul, dansul și poezia.  Drept pedeapsă pentru cele care adormeau și închideau poarta, aceștia, în spirit de glumă, se prefăceau că scot din balamale ușile caselor sau șologatele,care erau acele tăblii din lemn, și că le ascund în vale. Până la urmă, fetele se îndurau și îi primeau.

Noi nu tăiem porcul, n-am vrut niciodată să fiu prezentă la aşa ceva, deşi când eram mică îmi plăcea şoriciul – mai mult să-l pârlesc, să văd cum se încolăceşte, decât să-l mănânc, pentru că mi se părea un cauciuc tare. Nu colindăm, deşi eu, printr-a cincea, ştiam destule colinde şi mă lăudam pe unde puteam că sunt vocea întâi la cor; nici nu primim colindători pentru că jos, pe uşă, e un afiş care spune că persoanele necunoscute n-au voie în bloc.
Nu-mi ies cozonacii decât dacă îi face mai mult mama; tânjesc de ani de zile la un brad adevărat, dar e treaba asta cu ecologia, aşa că apare de fiecare dată acelaşi brad de plastic şi mă simt vinovată faţă de el pentru gândurile mele infidele, şi îl dichisesc cât pot de elegant.
Şi ar mai fi oamenii: e o perioadă în care mă cam gândesc la oameni, de fapt nu la oameni în general, deşi ar fi frumos să mă gândesc la ei, dar sunt mai mult nostalgii legate de prieteni, mai bine zis, foşti iubiţi: nu l-aş vrea pe niciunul înapoi, e bine că au rămas departe, în trecut, dar e Crăciunul, şi ceva mă zgândăre, şi mă simt generoasă, aşa că încep să caut bomboane pe internet. Pentru fiecare caut în ciocolateriile din oraşul lui, e mai uşor. Ştiu ce le place şi ce nu le face bine, la ce rezistă şi ce le aduce amintiri pe care nu le vor – fără legătură cu mine, nimic nu trebuie să-i facă să se gândească la mine când primesc cutia cu bomboane. Drept să zic o fac şi pentru că erau zgârciţi, nu ştiu cum îi nimeream, mai puţin J., dar cu el au fost alte probleme. Unuia îi trimit pentru că ştiu că nu se poate abţine, şi mă distrează să ştiu că o să-l certe nevastă-sa; unuia pentru că se enervează când vede dulciuri, dar nu aruncă nimic, nici nu dă altcuiva, e tot singur şi există riscul să se gândească poate că eu sunt capul răutăţilor, dar n-are certitudini şi el se bazează pe date exacte; unuia pentru că are alergie dar nu ştie, mereu a crezut că e altceva. Răzbunări de Crăciun? În niciun caz, ar fi chiar urât, poate doar un reminder subtil că ar trebui să ofere şi ei ceva. Cel mai mult îmi place să aleg bomboanele ca şi cum aş fi chiar acolo şi aş putea să le ating. E un fel de echilibrare, ca să fiu împăcată de Crăciun, e foarte puţin zic eu, şi sunt oricum bomboane de calitate, asta contează.

În familia mea nu prea există tradiții de sărbători, în afara meselor copioase, la care ne adunăm toți, de departe. Nici asta cu Moș Crăciun nu prea a mers, pentru că s-a întâmplat să aflu devreme că nu există, pe la vreo cinci ani. Însă îmi amintesc amuzată de serbarea de la grădiniță, când tatăl meu s-a costumat în Moș Crăciun. Nu mi-au spus, dar l-am recunoscut de cum a intrat pe ușa sălii de spectacol. Era un Moș cam slab, cu mersul lui tata și o mască de plastic pe sub care i-am ghicit bărbia. Când a venit rândul meu să mă așez în poala lui și să spun poezia, m-am abținut din răsputeri să nu râd și nu-i dau masca jos, ardeam de nerăbdare să le arăt tuturor că n-au reușit să mă păcălească.
A doua zi, la grădiniță, m-am certat cu colegii. Le-am explicat că n-a fost Moș Crăciun de la Polul Nord, a fost tata, mi-a confirmat acasă, dar n-a fost chip să-i conving. Nu știu care am fost mai câștigați, eu sau ei, dar am fost tare supărată că nu m-au crezut.

Pe lângă celebrul brad anemic de Crăciun din care atârnau lugubru bomboane fondante fâșâitoare ( pe care nu aveam voie sa le deschidem decât după ce venea Moș Gerilă, Moș Crăciun nu exista în copilăria mea), așteptam cu sufletul la gură să se înnegrească bananele verzi, învelite în ziar și puse frumușel pe dulap: era cea mai tare fază de Crăciun, să ai banane. Uneori reușeam, alteori nu. Însă când apărea tata cu un ciorchine din fructele astea exotice, știam că vom avea o super sărbătoare. A, și ai mei aveau chestia asta, sa ne pozăm în fiecare an, așa că ne strângeam unul lângă altul și așteptam să apară fotograful satului, singurul care se pricepea la apăsatul pe buton. Și producea câte o poză pe an, în care noi mai creșteam puțin. Dar tot în hainele alea ponosite apăream, cu puloverele strânse pe gât și salopetele oribile peste. Afară era frig și în casă se încălzea greu și târziu, făcutul focului era în sine un proces serios care implica planificare și execuție atentă.

Nu prea. Neobișnuit, sigur nu. Poate e neobișnuit faptul că pisica mea nu dărâmă bradul, altfel nimic notabil :). Ce încă respect cu drag este bradul și chiar am globuri din acelea vechi, păstrate de-a lungul timpului, deci pot să spun că fac în continuare brad tradițional, nu cu pompoane moderne cum văd că tot apar de la an la an. Numai că am de câțiva ani un brad din plastic ceea ce mă ajută psihic în apucăturile prietenoase cu mediul pe care le am când și când.

Nu, noi suntem niște tradiționaliști de-a dreptul conservatori în materie de sărbători (mai ales de Crăciun). Poate doar faptul că uneori ne facem cadouri bizare. Eu, de pildă, acum vreo trei ani am primit sub bradul de Crăciun o pereche de șosete cu sandalele gata desenate pe ele.

N-aș putea spune că avem vreun obicei neobișnuit, legat de Crăciun.

Nu. Atât eu, cât și soția și copiii, care sunt la casele lor acum, suntem rupți de tradițiile populare de sărbători, care, oricum, au devenit forme fără fond. Iar ca spectacol artistic, din ce în ce mai manieriste. Eu obișnuiam să mă uit la Singur acasă I (II și III nu mi-au plăcut niciodată), dar de doi sau trei ani nu mai suport. Cât despre colinde, încă nu a apărut niciun interpret care să-l detroneze pe Hrușcă de pe poziția pe care o ocupă de 30 de ani. Asta exprimă perfect opinia mea despre tradiții și obiceiuri. Merge o dată, de două ori, dar după a zecea sau a douăzecea repetare parcă nu mă mai interesează. Știu, spiritul Crăciunului, bla, bla, bla… amintirea bradului împodobit din copilărie, cu bomboane și beteală. Poftim, îmi împodobesc singur, mamă, bradul, acum.

În zona în care am copilărit, în strânsă legătură cu tradițiile sărbătorilor de iarnă, era obiceiul, respectat cu pioșenie și la mine în familie, de-a NU se cânta colinde, sub nicio formă, până în seara de Ajun. Pedeapsa, pentru cei ce nu se conformau, se spunea că ar fi fost apariția bubelor în zona dorsală :)
Astăzi, când Hrușcă, de pe la începutul lui decembrie, nu mai prididește cu colindatul, la toate posturile de radio, stații de amplificare din orice super-market, ba chiar și pe stradă, mă gândesc că musai are un dermatolog personal ;)

Nu.

Cînd erau copiii mici, îi puneam să decupeze și să lipească porțiuni din reclama Toy’R’Us în scrisoarea pentru Moș Crăciun. În felul ăsta ne asiguram că Moș Crăciun nu aduce ceva „greșit”.

Ah, asta este o întrebare tare grea. Mi-ar plăcea să pot fi, măcar pentru o zi, arheolog și să pot să descopăr artefacte și obiecte ale unei civilizații străvechi. Îmi și imaginez cum aș arăta eu, ca Moș Crăciun, în deșert, săpând în nisip :) Sau mi-ar plăcea, tot așa – măcar pentru o zi – să fiu scriitoare de povești pentru copii, să adun în jurul meu copii și să le citesc cele mai frumoase povești scrise de mine.

De a fi eu însumi, și nu suma celorlalți despre mine. Aș rămâne copil.

Uau, grea întrebare. Eram o visătoare în copilărie. Fantazam mereu. Cel mai mult cred că-mi închipuiam cum e să fiu astronaut. Da, asta, o călătorie în spațiu. Ar fi strașnic.

Să ningă pe 24 decembrie, să ningă toată luna, dar nu așa, câțiva fulgi, aș vrea să fie serioasă treaba, cu sănii, cu bulgăreală, ghețuș, cu autorități luate pe nepregătite. Întotdeauna mi-am dorit un Crăciun înzăpezit, să semene orașul cu un tablou de Peter Brugel cel Bătrăn. În Timișoara ninge rar, tot mai rar în ultimii ani, de obicei prin februarie, atunci când nu mai are nimeni chef de iarnă, și totul se transformă în zloată și noroi. De fapt mi-aș răspunde, crăciunește, deloc retoric, la vechea întrebare „mais ou sont les neiges d’antan?” Iată-le!

Cât mai multe jucării și cărți. Am crescut cu puține jucării, în schimb multe cărți, dar aș fi vrut și mai multe.

Mi-aș dori să pot vedea din nou lumea prin ochii copilului naiv și visător, cu o căciulă mare de blană de iepure, făcută de mama, care-mi cădea mai mereu pe ochi. Mi-aș dori să mă bucur de zăpadă ca atunci, să nu mă mai deranjeze aglomerația și să nu fiu mereu pe fugă. Mi-aș dori să pot face o mică escală în trecut și să-i spun copilului care abia aștepta să crească mare, cât unchiul Vali, că viața de adult nu-i chiar așa cum și-o imagina și să se bucure mai mult de timpul liber și de copilărie.

În copilărie aveam pasiunea ouălor Kinder. De câte ori îmi cumpăram unul, nu mai aveam răbdare și, uneori, acolo în magazin, mă întorceam într-o parte, în așa fel încât să nu mă vadă nimeni, desfăceam ambalajul, ah, sunetul ușor metalizat al copilăriei mele, ruperea ambalajului de pe ou, aveam grijă să nu strivesc forma de ciocolată a oului, care  arăta precum o corolă de minuni, extrăgeam micul bol galben, îl deschideam și scoteam, înfoliată într-o hârtie unde erau precizate modalitățile de utilizare sau asamblare a jucăriei, surpriza. Însă, de fiecare dată, gustul de ciocolată devenea puțin mai amărui, în momentul în care descopeream că obiectului respectiv, atât de minuscul, de abstract parcă, îi lipsea ceva, poate un strop de viață. Ei, bine, dacă aș putea fi Moș Crăciun și m-aș reîntoarce în acele timpuri, aș încerca, în primul rând, să dau viață obiectelor sau să fac, în așa fel încât, asupra mea, a copilului de atunci, în momentul în care deschid acel bol, să se reverse, în loc obiectele-surpriză, poate anumite idei, imagini, prieteni imaginari sau apariții de basm.

Dorinţele se schimbă, fie că se îndeplinesc sau nu. E comedia aia cu Sandra Bullock, Miss Agent Secret şi acolo toate fetele spun că-şi doresc pace în lume, la fel şi ea, deşi, normal, o spune parodic. Filmul l-am văzut când începusem deja facultatea, dar expresia o ştiam de când eram foarte mică şi nu înţelegeam de ce se mai gândesc oamenii la aşa ceva pentru că eu ştiam că războaiele se terminaseră cu mult înainte, nu mai aveau ce căuta în realitatea noastră. O auzeam des, şi credeam, de fapt, că e mai mult un fel de formulă pe care-o spun bunicii la plecare, şi, cum îi iubeam aşa mult, am zis să mi-o însuşesc. Aşa că de fiecare dată când se apropia Crăciunul şi începeam să-mi enumăr dorinţele, la final se găsea pacea asta în lume. Venea întâi păpuşa cu pălărie şi umbreluţă, aia frumos finisată, erau acuarelele şi blocul de desen, era să nu intre Baba Cloanţa pe geam chiar dacă tocmai făcusem vreo năzbâtie pe care reuşisem s-o ascund, era să ajung cântăreaţă-dansatoare-actriţă-scriitoare-profesoară – pentru că toate erau de mână în capul meu – , erau dulciurile -multe şi variate, neapărat fără alune-, şi, la final, era pacea în lume.

O curiozitate bizară care m-a bântuit mult timp în copilărie a fost cum fi să plec la altă familie?. Nu că aș fi fost supărată pe ai mei, dar pur și simplu aș fi vrut să văd cum e pe la alții. Cum e să fii copilul altcuiva și să locuiești în altă casă și să mergi la altă școală. Așa că mi-aș hatârul ăsta pentru o zi.

Mi-aș oferi o bicicletă Pegas, dar exact ca cele de atunci, din anii 80, cu șaua lungă. Era unul în sat care se fălea cu așa ceva și l-am invidiat până am plecat la oraș. Și acum îl invidiez puțin, deși mi-a mai trecut. Între timp mi-am luat o bicicletă care a ruginit pe balcon, dar nu era Pegas și n-avea nici șa lungă, ci una destul de mică și ascuțită, mă durea fundul de muream, a trebuit să-mi iau la pachet și niște pantaloni speciali de bicicliști. Nici cu ăia nu m-am împăcat prea bine, erau rigizi și grei, mă jenau oribil. Așadar – Pegas.

Mă bucur că nu sunt întrebată ce dorință de adult :) E greuță întrebarea asta, pentru că nu prea îmi mai amintesc dorințe din copilărie – semn bun. Pe-atunci listele mele pentru Moș Crăciun erau practice și la obiect, mă interesau diferite jucării. Dar hai să recunosc un subiect care oricum m-a tot urmărit și continuă să o facă – din performanțe școlare s-a transformat în performanțe profesionale, deci o dorință ar fi aceea de a-mi pune Moșul zece pe linie în catalog – era foarte important pentru mine și îmi reușea în mare parte și fără ajutorul Moșului, dar numai la materiile preferate. Am avut și 5, și 7 și tare mă mai supăram că-mi scădeau ratingul imaginar și autoimpus.

Mi-aș re-dărui spiritul cu care am întreprins prima mea călătorie în afara satului natal, la vârsta de 8 ani. Nicio altă călătorie n-a mai fost la fel, deși, slavă Domnului, am cam umblat la viața mea…

Dacă aș fi Moș Crăciun aș rezolva cu scăldatul în râu și când apa este rece; ori o super calitate a pielii, să nu sufăr de frig, ori o poțiune magică. Dorința mea cea mai mare este să mă scald zilnic in râul care traversează satul in care locuiesc.

Să pot să cânt la chitară. Sau la pian.

Copil fiind, am avut o sumedenie de așteptări de la Moș Crăciun, unele îndeplinite fără preget, altele reportate sine die. Cel mai ciudat dar pe care mi l-am dorit cu ardoare, la un moment dat, a fost… o pereche de mănuși de box!
Nu sunt foarte sigur că mi le-aș mai vrea și astăzi, dar dacă tot aș fi investit, pentru o zi, cu generozitatea Moșului și având în vedere actuala „stare a națiunii”, le-aș dărui câte o pereche tuturor celor ce doresc să-i colinde puțintel pe stimabilii noștri politicieni!

Să devin un scriitor foarte bun.

Să mă transform din Moș Craciun în ceva mai acătării, cum ar fi Superman.

De regulă mă feresc să recomand cărți sau romane, pentru că îmi dau seama cât de diferite sunt gusturile mele în materie de lectură față de cele ale prietenilor mei sau ale rudelor mele. Aș recomanda o antologie de proză scurtă, foarte dragă mie, despre care cred că ar fi pe gustul multora: „Kiwi. Antologie de proza scurta. Sosiri / plecări”.

Robert Walser, Plimbarea

N-am cărți specifice sărbătorilor de iarnă, cel puțin, nu-mi vin în minte acum. Dar, pentru mine, e vremea numai bună de povești: Alice în țara minunilor, Micul Prinț… Și dacă vreau neapărat să mă scufund într-o lectură matură, aleg o carte plină de umanitate și vervă, care mă face să vibrez și să reflectez la lume, de pildă, și o să înșirui mai degrabă câțiva autori: Kundera, Fitzgerald, Hesse.

Orice carte a copilăriei. Crăciunul nu e o sărbătoare a adulților (pentru ei e aproape un chin, întotdeauna necăjiți că nu îi simt spiritul), e vremea copiilor, a mirării, a tot ce pierdem când intrăm în maturitate. De asta trăim atât de nostalgic. Iar pansamentul pentru aceast dor este să mâncăm prăjituri, să ne tăvălim prin zăpadă (dacă o avem), să ne uităm la Die Hard (eu) și să recitim măcar una dintre cărțile de atunci – indiferent dacă sunt de sezon sau nu.

Orice carte pentru care nu ai avut timp în ultima vreme. Eu am început „Exodul mieilor” de Irina Georgescu Groza și „The Gift” de Edith Eger.

Nu mă pricep să fac recomandări, oricum fiecare are preferințele proprii, dar mi-ar plăcea ca oamenii să citească mai mult, să se relaxeze și să realizeze că sărbătorile nu înseamnă campionate de shopping și prezență obligatorie la mall. Aș recomanda tuturor să citească autori români, avem mulți scriitori buni, iar în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Editurii LITERA găsesc cărți pentru toate gusturile. Ah, era să uit. Pe lângă cărțile autorilor români, vă mai recomand și o mică povestioară, bună și pentru cei mari și pentru cei mici – „Bradul” de Hans Christian Andersen, vă promit că o să vedeți lumea cu alt ochi. Sărbători liniștite! Cu drag, Allex Trușcă

Despre arta scrisului, ca dăruire de sine, ne vorbește, prin comportamentul și ideile sale, personajul Jasper Gwyn, din romanul Mr Gwyn, scris de către Alessandro Baricco. Deși nu a apărut recent, la noi, această carte își păstrează și devolează o prospețime insolită, aparte. Atunci când renunțarea la scris are, în mod paradoxal, un scop terapeutic pentru acest personaj care, odată ce ia această decizie, se va delimita de tot ceea ce înseamnă viață literară, publicitate, cititori, editori, lipsa scrisului, însă, va genera, în sufletul și mintea personajului, o angoasă care, pe zi ce trece, se amplifică, oferindu-i un sentiment tot mai pronunțat de gol existențial.

Joia dulce – John Steinbeck: este o continuare la Strada Sardinelor, dar poate fi citită şi fără să ştii ce s-a întâmplat înainte cu personajele, e delicioasă pur şi simplu. Am citit în paralel o groază de cărţi în perioada asta şi, după fiecare, simţeam nevoia să revin şi să recitesc ceva din Joia dulce, ca să mă dreg, atât de bine e scrisă în comparaţie cu atâtea alte cărţi considerate bune şi promovate excesiv prin reviste şi pe bloguri.

O carte pe care am citit-o relativ recent și mi-a plăcut mult e Dulcele bar, de J.R. Moehringer. E o carte de memorii, o poveste cu multe tristeți, dar spusă cu duioșie și pricepere, încât te lasă cu un sentiment plăcut. E destul de stufoasă, dar nu se citește greu, mi se pare că se potrivește unei vacanțe de iarnă.

Orice carte este  bine de citit. Dar uite, pentru copii aș zice „Poveste fără sfârșit” a lui Michael Ende (deși nu ar strica să o citească și adulții).

Sunt pe dos la capitolul cărți de sezon, pentru că eu nu țin cont de faptul că e o anumită sărbătoare când aleg ce citesc, intru în atmosferă oricum (și a cărții, și a sărbătorii). Ca idee, anul trecut l-am încheiat cu o carte despre depresie (Demonul amiezii de Andrew Solomon) – care este foarte bună și o recomand, dar ca să nu fiu Grinch și să fac totuși o recomandare mai puțin dramatică mă gândesc că iarna ar fi mai potriviți clasicii – acele cărți cu greutate pe care tindem să le amânăm tot anul. Țin minte ca anul trecut în decembrie citeam Magicianul de John Fowles – cred că merge ca recomandare. Poate numai pentru că apare și un anotimp rece, dar din nefericire pentru timpurile în care se petrece acțiunea, trist, îmi vine să recomand și Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr. Și deși am citit-o acum foarte, foarte mult timp și am uitat în mare parte despre ce era vorba, ceva îmi spune că o recomandare foarte potrivită pentru perioada sărbătorilor este și Marile speranțe – Charles Dickens.

O carte fermecătoare, pe care o recomand pentru orice perioadă, este Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. O altă recomandare ar fi Lumină de august a lui William Faulkner, care, deși nu are nicio referire la sărbătorile de iarnă, are măcar un personaj principal pe care-l cheamă Joe Christmas.
Sărbători cu bine și cu povești minunate!

Evanghelia după Isus Cristos, de Jose Saramago.

Minunata călătorie a lui Nils Holgersson în Suedia, de Selma Lagerlof și Kon Tiki, de Thor Heierdahl.  Două cărți geniale ale unor autori scandinavi, ca să fim la temă cu Moș Crăciun.

Pentru că nimănui nu îi poate dăuna, mai cu seamă în această perioadă a anului, o scurtă întoarcere în lumea copilăriei, indiferent ce vede atunci când aruncă o privire în cartea sa de identitate, aș recomanda, cu multă căldură și seninătate, cartea „Un băiat numit Crăciun”, de Matt Haig.

Totul este iluminat – Jonathan Safran Foer.

Something wicked this way comes de Ray Bradbury (nu sînt sigur că a fost tradusă).